Sci-Fi Christmas

Am făcut bradul (am spart un glob), am ascultat MagicFM (o idee surprinzător de mişto care m-a scutit de a căuta colinde), am băut un carcalete făcut de tata (o compoziţie alchimică din murată şi afinată pe care numai noi putem s-o apreciem) şi am stat răbdător până ce un puşti gras a terminat de cântat Steaua Sus Răsare la mine la poartă. Fun times, fun times! Şi am văzut multe filme. Trecând prin sufragerie am văzut bucăţele din ăla cu Ben Affleck şi Christina Applegate (Surviving Christmas) şi un sfert din In the Name of the King (cu Jason Statham şi Leelee Sobieski – care este mag îmbrăcat în armură) – dar să le lăsăm pe astea şi să vorbim despre filmele care contează.

Printre toate pregătirile am văzut Alphaville (1965) al lui Jean-Luc Godard.

Am profitat de cadrele lungi şi povestea relativ calmă ca să mai pun un glob în brad, să mai fac o cafea şi să cumpăr slănină. Filmul este un comentariu satiric la adresa consumerismului american (reprezentat prin elementele de film noir şi personajul Lemmy Caution), la adresa logicii reci a tehnologiei (care nu permite manifestarea emoţiilor şi interzice orice acţiune ilogică) şi un comentariu satiric la adresa mea, care speram să văd un film SF şi m-am ales cu un film de spionaj cu pasaje din Borges. Cred că este genul de film la care poţi să te gândeşti mult şi bine şi nu vei epuiza niciodată motivele, cred că cea mai reuşită idee din film a fost biblia-dicţionar (din care dispar cuvinte pe măsură ce sunt inventate altele noi), şi mai cred că distopia tehnocratică a fost deja epuizată ca şi concept prin anii ’50 – iar Godard n-a făcut decât să-i dea o aromă franţuzească. Sunt convins că filmul nu se vrea SF. În afară de computerul central Alpha60 care conduce întreaga societate, personajele modificate genetic şi mental să se plieze pe slujba pe care o au (fiecare prostituată îl întreabă pe personaj dacă este obosit, dacă doreşte să se culce şi îi verifică biblia din noptieră, în ordinea asta), în afară de astea şi câteva accesorii high-tech, filmul nu are nici o treabă cu SF-ul. Este o poveste de spionaj, o poveste de dragoste, o satiră politică, tehnologică şi consumeristă, dar dacă vreţi să-l vedeţi ca film SF s-ar putea să fiţi dezamăgiţi. În definitiv partea SF soseşte, împreună cu Lemmy Caution, paltonul şi pălăria, ca un element al consumerismului satirizat, din care personajele caută să evadeze – în definitiv Caution se schimbă radical ca personaj, de-a lungul filmului, căutând să iasă din tiparele pe care i le-a impus genul, şi, la fel ca Orfeu, nu se uită înapoi când evadează din Alphaville. Cam la fel cum căutaţi voi să evadaţi în paragraful următor. Nu vă uitaţi înapoi. Destul cu Godard. Aliniat.

Înapoi la mine: Distracţia adevărată a început în ziua de Crăciun, când toată lumea doarme sau zace în pat (este universal valabilă chestia asta, se pare, o regulă fără de care lumea ar face implozie). Nu m-a deranjat nimeni şi am stat cu EeePc-ul în braţe şi m-am uitat la următoarele (yes, more movies!):

Invasion of the Body Snatchers(1956)

L-am văzut dis-de-dimineaţă, de crăciun, cu cafeaua şi fursecurile pe birou. Un SF foarte reuşit, făcut cu efecte speciale minime (practic n-au avut nevoie decât de nişte păstăi uriaşe). Probabil că m-ar fi speriat la altă vârstă, dacă aş fi fost o altă persoană, dar aşa nu am putut decât să apreciez scenariul şi personajul principal feminin (Dana Wynter for the win!). Au fost remarcabile scenele de ansamblu în care populaţia se adună în centru să ajute la transportatul păstăilor, sau când îi urmăresc toţi, ca furnicile, pe Miles Bennell şi Becky Driscoll. Nu l-am interpretat ca un film politic (ca o reacţie artistică la comunism), ci doar ca o poveste reuşită, cu extratereştrii. Mi-a plăcut universul, imaginea de comunitate restrânsă în care fiecare cunoaşte pe toată lumea, şi replicile tipic anilor ’50 precum: “Help! Wait! Stop. Stop and listen to me!… These people who’re coming after me are not human!” sau “Less than a month ago, Santa Mira was like any other town. People with nothing but problems. Then, out of the sky came a solution.” Lucruri mărunte care, pe lângă Becky fugind pe tocuri prin deşert, mi-au definit ziua SF de Crăciun.

The Day the Earth Stood Still (1951)

Din nou un film de bază pentru orice iubitor de SF. Scenariul e relativ standard: avem un mesager extraterestru cu tehnologie atomică venind pe Pământ; avem acelaşi extraterestru care scapă de autorităţi încercând să îşi transmită mesajul către întreaga umanitate; avem o mamă şi un copil care îl ajută să îşi comunice mesajul către comunitatea oamenilor de ştiinţă; avem un catchphrase devenit deja un laitmotiv în lumea roboticii, utilizat şi de Sam Raimi în Army of Darkness; şi avem  un robot  care dezintegrează chestii. Klaatu barada nikto. Toate bune şi frumoase (îmbogăţite de replici ca “You’re a real screwball, Mr. Carpenter”), filmul susţine non-violenţa, înţelegerea reciprocă, pacea mondială etc. Mi s-a părut în neregulă faptul că pacea este menţinută (la nivel galactic) prin ameninţări cu distrugerea totală – restul universului este paşnic fiindcă nu au altă alternativă. Conceptul mi se pare fundamental greşit. Una este să susţii că violenţa duce la autodistrugere şi alta este să ameninţi o civilizaţie cu anihilarea dacă va continua să acţioneze într-un anumit fel.  Dar şi extratereştrii au dreptul la ipocrizie, de ce nu? Mi-au plăcut efectele speciale, pentru că lumea încă le utiliza ca suport pentru poveste, nu invers. Şi mi-a plăcut cum a introdus “nemişcarea” din titlu. Pur şi simplu genial. Un addendum: vedeţi versiunea asta înainte de remake-ul cu Keanu Reeves.  This is far superior. Klaatu barada nikto.

Ca şi Invasion of the Body Snatchers, The Day the Earth Stood Still trebuie văzut ca o reacţie cinematografică la efectul bombeloratomice. Toată lumea se temea de radiaţii şi de un posibil război nuclear – teamă ce a persistat în literatură până după 2000. Coconurile din Invasion au fost interpretate de personaje ca efecte ale radiaţiei, iar Gort, robotul din The Day the Earth Stood Still, funcţionează cu tehnologie atomică. Pe aceeaşi temă voi căuta să văd A Boy and His Dog (1974), Grave of the Fireflies (1988), şi probabil astăzi voi vedea Nausicaa of the Valley of the Wind (1984).

In altă ordine de idei: Ieri am mai văzut Cronos al lui Guillermo del Toro, dar comentariile le păstrez pentru când fac postul despre vampiri. Adică imediat ce văd Nosferatu al lui Herzog.

Advertisements
This entry was posted in Movies. Bookmark the permalink.

One Response to Sci-Fi Christmas

  1. Alin says:

    daca iei nosferatul lui herzog sa incerci si un filmulet danez din ’32 intitulat sugestiv Vampyr 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s