Testamentul de ciocolata – mai bine mai târziu decât niciodată

Astăzi mi-am adus şi eu aminte. I-am promis lui Marian o părere despre cartea lui şi am lăsat lansarea de la Gaudeamus să treacă pe lânga mine, fără să discut cu el. Asta a fost în noiembrie 2007, parcă – îmi şi pregătisem volumul, cumpărat de la Kilipirim şi deja citit, ca să-l discut cu stimatul autor. Ştiu că era destul de frig, dar nu dăduse zăpada. Mergeam cu Alin spre Romexpo, unde urma să ne întâlnim cu Cristi. După ce am trecut de Arcul de Triumf, mâinile mele îngheţate ajung în rucsac şi…STUPOARE! Dar, nu panicăm. Ce dacă romanul lui Marian este pe raft acasă, în loc să ne însoţească spre lansare (unde trebuia să fie semnat)? Am cumpărat altul, iar după discursul lui Marian am stat la respectiva coadă – care a fost considerabila, felicitari! – şi, acum, am două exemplare: unul leneş, nesemnat (care fusese şi patat de ciocolată, fir-ar să fie!) şi unul cu semnatură, dedicaţie şi tot tacâmul. Testamentul de ciocolata

    Hai, să trec la chestii mai concrete: am citit cateva review-uri despre carte. Raluca Alexe face o recenzie aici, şi volumul a fost mentionat de Mihai Iovănel în “Gandul” în topul acesta. Lumea spune lucruri cât se poate de bune despre cartea lui Marian. Este genul de carte în care aluneci uşor. Spune genul de poveşti frumoase, dulci-amărui, folosind cuvinte care te prind şi te fac să zâmbeşti, uitând de cei din jur. L-am început şi l-am terminat în autobuz, cu nişte căutături curioase de la persoanele aflate lângă mine – în special spre sfârşit, când ai cuvintele scrise cu litere mari.  Am zăbovit la pagina cu “MOARE TÎRFULIŢA!” ca să-i las să citească şi propoziţiile următoare (măcar atât pentru culturalizarea maselor), apoi m-am cufundat din nou. Fiindcă este uşor să te cufunzi în poveste. De mai multe ori, însă, a trebuit să ies, să răsuflu, şi atunci am observat nişte lucruri care, deşi uşor amărui, poate sunt mai utile decât laudele.

Marian este scriitor de proză scurtă.

Nopti albe, zile negre

Dacă aţi citit “Nopţi albe, zile negre” (aveţi o recenzie aici) puteţi găsi asemănări. Când am auzit prima dată de “Testament”, mă aşteptam să fie un roman (nu neapărat în clasica variantă – Capitolul 1, Capitolul 2 – ci mai degrabă în câteva părţi mai lungi de proză). “Testamentul…” e departe de a fi un roman, ci este o culegere de povestiri aşezate în acelaşi univers. Am fost puţin dezamăgit de asta. Mai ales că deja citisem “Tinereţea doamnei Cala” pe atelierkult şi povestirea “Testamentul de ciocolată” în cadrul antologiei “Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri”(aveţi recenzia ei aici). Dar Marian mi-a captat interesul din prima povestire şi le-am parcurs şi pe cele două, ca să văd dacă a schimbat ceva. Povestirea “Testamentul de ciocolată” e deasupra celorlalte, probabil pentru că a fost gândită mai mult ca o proză închegată decât ca făcând parte dintr-un întreg – şi treaba asta se simte. La fel ca povestirea care dă titlul volumului “Nopţi albe, zile negre”, e ca un felinar în jurul căruia s-au adunat, ca nişte fluturi, celelalte povestiri.

Legătura dintre povestiri e un alt aspect care nu a nimerit coarda care trebuie. La fel cum face în “Nopţi…”, Marian leagă firele la sfârşit. In “Nopţi”, treaba asta se întâmplă într-o povestire de sine stătătoare. In “Testament”, te întrebi pe tot parcursul povestirilor ce anume este acea carte de ciocolată, pe care o menţionează din loc în loc personajele. La sfârşit, eu am fost dezamăgit – ceea ce face Marian la sfârşit se cheamă “breaking the fourth wall” (ad literam “dărâmarea celui de-al patrulea zid” şi nu mă întrebaţi de ce sunt patru şi ce s-a întâmplat cu celelalte trei) şi se referă la zidul care separă cititorul de lumea operei. Acest lucru este introdus brusc, fără să se dea indicii înainte (“foreshadowing” – zic oamenii care stau pe wikipedia toată ziua).     

            Astea sunt cele două aspecte majore pe care le-am observat.

Puteţi spune că sunt strict subiective – poate că sunt. Dar ştiu că am ridicat o sprânceană când am închis cartea. Când a ajuns autobuzul în staţie, deja mă hotărâsem asupra celui mai mare atu al acestei cărţi: povestirile – complexe, complete şi ameţitoare (în sensul bun).

Şi poate lumea o să urle că am ratat esenţialul întregii lucrări. Ghinion! Imi cer scuze dacă unele critici au venit prea brusc. Ştiu că nu sunt în măsură să dau sfaturi. Spun doar ce nu mi-a plăcut.

Iar pentru Marian: felicitări, când o să facă şi filmul pot să primesc un poster gratis?

 

PS: Am descoperit diacriticele. Praise me!

Advertisements
This entry was posted in Books. Bookmark the permalink.

3 Responses to Testamentul de ciocolata – mai bine mai târziu decât niciodată

  1. dorinlazar says:

    excelent review! de recitit
    (trăiască diacriticele)

  2. Pingback: Doua cronici spre vedere « Marian Coman: Viata mea, povestile mele

  3. Pingback: Doua cronici spre vedere | Haiganu. Fluviul Șoaptelor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s