Sixgun: Tales from an Unfolded Earth

Imi plac la nebunie benzile desenate (a.k.a. comics, comic-books sau graphic novels – o să le zic cum am chef pe moment) din cauza acestui articol (thank you Cristi). Ştiu, e mare, dar dacă aveţi răbdare, poate o să ziceţi la sfârşit “ce mişto, la asta nu m-am gândit!”. Sfatul meu e să citiţi, înainte de el, comics-urile la care face referire, dar nu e imperios necesar.

Printre altele, autorii subliniază abilitatea unei benzi desenate de a prezenta mai multe momente simultan. Atunci când priveşti o pagină dintr-o bandă desenată, percepi toată structura panourilor ca pe un întreg. Totul se petrece într-un singur moment, intr-o singură pagină. Abia apoi, când îţi cobori privirea şi începi să citeşti, le percepi sub formă de “benzi”. Această atemporalitate (pentru că ştiu să folosesc cuvinte pompoase) este o chestie intrinsecă benzilor desenate, şi sunt de părere, ca şi alţii înaintea mea, că asta le ridică la rangul unei forme de artă, la fel ca literatura sau pictura. Alan Moore (la care face referire şi articolul), în ale sale V for Vendetta (deşi aici de abia a început), Watchmen şi From Hell, exploatează mult acest aspect. Dar deja v-am stricat articolul, nu zic mai multe.

Trec la ce aveam de spus. Vreau să vă arăt Sixgun: Tales from an Unfolded Earth de Daniel Merlin Goodbrey. Poate l-ati descoperit deja, mai demult. Aveţi nevoie de Flash 5 şi vă explică acolo ce este un hypercomic. Ţin minte că am citit odată o cărticică pentru copii care era structurată ca un quest – personajele principale stau în faţa unei grote şi dinăuntru se aud zgomote înfricoşătoare. Ce să facă? a) Intră, gata să înfrunte primejdia (du-te la pagina 5) ; b) Nu intră, pentru că e doar o peşteră, e murdărie şi deodată devine foarte important să ajungă cu încălţările curate înapoi acasă (du-te la pagina 20).

Aşa-i şi Sixgun, numai că în versiunea Flash, gândit şi organizat mai mişto. Are şase numere (vedeţi linkurile respective) şi fiecare e conceput altfel. Nu sunt un mare fan al acestui tip de artă (încă nu am avut răbdare să-l duc până la capăt, doar m-am uitat la cum este desenat şi structurat) dar apreciez în mod deosebit Capitolul 6. Daţi-i un click. Prima chestie care vă apare e o singură imagine, a unui tip mort. Dacă mişcaţi mouse-ul puteţi mişca imaginea, văzând panourile alăturate şi citindu-le aşa cum indică săgeţile. Conceptul mi s-a părut genial, şi filosofia pe care, cu puţini neuroni bolnavi, o puteţi găsi în spatele acestei benzi desenate.

Intr-un fel ţi se oferă posibilitatea să mergi în timp. Ai o perspectivă limitată – poţi surprinde doar momente, fie din trecutul apropiat, fie dintr-unul mai îndepărtat, cum doreşti. Nu ai o dilatare, sau o revelaţie care să-ţi permită să vezi întreaga structură atemporală a universului (vezi Dr. Manhattan din Watchmen), ci doar câteva gânduri fugare dinaintea morţii, care se încăpăţânează să tremure prin trecut. Nu ai o vedere de ansamblu, dar poţi să vezi tot. E un fel de “pas nou” pentru comicuri – nu ştiu dacă e un pas înainte, înapoi, bătut pe loc sau făcut doar în lateral.

Realizarea grafică are momentele ei bune. Se bazează pe contraste puternice, probabil inspirat din Sin City, are un feeling noir care e puţin exagerat pe alocuri. Prin faptul că bagă nişte gri în capitolul 6 ca să accentueze panourile primeşte un plus de la mine – le separă mai bine de imaginea cadavrului.

Despre poveste nu pot spune mare lucru, pentru că nu am avut răbdare s-o duc până la sfârşit. S-ar putea să fie excelentă, s-ar putea să lase de dorit. Ce ştiu e că la început oferă trei povestiri, spuse în paralel, ca să contureze puţin universul (chestie care e ok) şi apoi alunecă puţin anapoda în amalgamul de alegeri.

In fine, uitaţi-vă peste el şi spuneţi-mi ce părere aveţi.