Sunt în special mândru de căsuţe, pentru că de obicei nu mă pricep la manifestări arhitectonice, şi probabil că le voi colora cândva. Ca şi mâzgălituri funcţionează destul de bine. Sunt destul de vechi, cam de trei-patru luni, dar mi-au plăcut.

Am mai pus un detectiv. Am vrut să-l fac destul de simplist, în Photoshop, şi sincer cred că iese mai bine în alb-negru. Nu-mi place că nu pot evita conturul gros (vezi umeri, mâini) dar cred că merge pentru o primă schiţă.  Sunt mândru de începutul de chelie, de bărbie şi de burtă

The Fly (1958)

Transformarea lui Jeff Goldblum în muscă va rămâne pentru mine una dintre cele mai reuşite manifestări horror – însă varianta lui David Croneberg se îndepărtează de miezul science-fiction al poveştii originale, filmate în 1958, cu Al Hedison în rolul cercetătorului în cauză. Am încercat de trei ori să văd The Fly (1958), şi s-a dovedit genul de film pe care nu-l pot urmări dacă sunt întrerupt – însă odată dus până la capăt, l-am alăturat unor filme remarcabile ale perioadei precum Invasion of the Body Snatchers (1956) sau The Day the Earth Stood Still (1951). Experienţa unui SF în anii ’50 este fundamental diferită de anii ’80 – te trezeşti dezamăgit de o sumedenie de detalii, de nişte dialoguri care nu-şi au rostul, sau de personaje care acţionează aparent ilogic. Primul pas, în opinia mea, pentru a aprecia oricare dintre cele trei filme enumerate mai sus este de a înţelege că science fiction-ul din anii ’50 se concentra pe umanitate, ca ansamblu, şi mai puţin pe personaje, ca indivizi. Dar să ne întoarcem la The Fly.

Povestea este deja cunoscută pentru toţi care au prins la televizor varianta lui Croneberg– un om de ştiinţă rezolvă misterul teleportării, putând descompune şi recompune materia la nivel de atomi. Entuziasmat, cercetătorul nostru nu ezită a experimenta pe sine însuşi, moment în care se strecoară în poveste şi musca titulară. Şi de aici începe calvarul – atomii umani şi cei ai insectei combinându-se, dând naştere la un monstru care abia mai poate să gândească.

Filmul spune povestea de mai sus din prisma nevestei cercetătorului, nevoită să pună capăt experimentului într-un fel grotesc. Astfel, la început, îl găsim pe Andre Delambre, cercetătorul în cauză, cu capul şi mâna dreaptă zdrobite sub o presă; soţia sa a fost văzută la locul crimei şi devine unicul suspect – o femeie în stare de şoc, aparent nebună, obsedată de a găsi o muscă. Din perspectiva ei, sub acea mască  retrăim evenimentele care au dus la moartea lui Andre Delambre. Abordarea mi s-a părut cât se poate de originală. Regăsim toate elementele unui scenariu bun: o trimitere la filmele noir prin crima de la început; evidenţierea relaţiei dintre cei doi soţi, urmată de cufundarea lui Andre în cercetările sale; tensiunea crescândă însoţită de un deznodământ surprinzător.

Varianta lui Croneberg din 1986 vine ca o metaforă pentru bolile incurabile, şi a fost interpretat de mulţi ca fiind o referire la SIDA. În 1958, SF-ul îşi îndrepta privirile în altă direcţie – mai precis clasicul joc de-a Dumnezeu, care îl costă viaţa pe Andre Delambre. Mai mult, dialogurile uşor ridicole şi unele acţiuni ilogice ale personajelor, m-au dus cu gândul la faptul că filmul nu caută să facă personaje credibile. The Fly scoate în evidenţă un univers idilic, în care majoritatea oamenilor sunt preocupaţi de soarta întregii umanităţi. Atât soţia – jucată minunat de Patricia Owens – cât şi fratele cercetătorului – jucat de Vincent Price – vor ca invenţia să fie distrusă şi toate urmele să fie şterse, pentru binele omenirii. Nu se pune problema dacă omenirea ar fi vreodată pregătită pentru o asemenea tehnologie – filmul sugerează că oamenii nu trebuie să se joace cu astfel de descoperiri.

Personajele sunt prea temătoare pentru a avea pretenţia plauzabilităţii – ca atare sunt nişte simple păpuşi pentru a evidenţia o idee. Personaje credibile găsim în varianta lui David Croneberg, unde pelicula se concentrează pe trauma individului pus faţă în faţă cu inevitabila metamorfoză. Fiecare film evocă spiritul propriei epoci:  în 1958 vorbim despre soarta umanităţii, la un nivel rece şi universal; în 1986 vorbim despre soarta unei vieţi, la un nivel emoţional. În sensul acesta, mi s-a părut interesantă mărturia actorului din rolul principal. Pus faţă în faţă cu masca de insectă, actorul Al David Hedison a fost dezamăgit, deoarece ar fi preferat un machiaj progresiv, precum „o jumătate de faţă” de insectă, pentru a sublinia mai mult drama umană – precum realizarea lui David Croneberg, treizeci de ani mai târziu.

Am apreciat The Fly (1958) pentru îmbinarea elementului SF cu drama familiei, într-un fel ce păstrează raţiunea rece şi obiectivă a unei descoperiri ştiinţifice. Mi-a plăcut felul cum soţia cercetătorului îi încuraja experimentele, faptul că puteau discuta despre soarta întregii umanităţi la fel de uşor cum vorbeau despre biletele la operă, şi momentele tensionante în care personajele pândeau bâzâitul unei muşte.

Ulterior am citit despre evenimentele din spatele peliculei.  Aşa am aflat că Vincent Price a primit o scrisoare admirativă de la Jeff Goldblum odată cu apariţia remake-ului; am descoperit că scena din final, din grădină, a fost foarte greu de filmat pentru că actorii nu se opreau din râs; şi că Patricia Owens şi-a învins atunci teama de insecte. Puteţi citi mai multe păreri ale actorilor într-o retrospectivă amplă aici. Sunt amuzante, la fel cum sunt o sumedenie de alte anecdote dinainte de CGI, într-o perioadă în care trebuia să depui un mare efort ca să mişti mandibulele unei muşte, ca să transmiţi publicului idei despre destin, hubris şi puterea ştiinţei.

Poate o să-l retuşez în Photoshop mai încolo. Deocamdată mi-am dat seama că-i al naibii de greu să desenezi Tom & Jerry (l-am făcut pe Jerry de 2 ori ) dar că odată ce te prinzi devine foarte mişto.

În altă ordine de idei: Am adăugat butoane sub fiecare post cu share on Facebook, Twitter, etc. alături de e-mail şi print. Aşa că mă aştept să postez mai mult.

Cam aşa mi-am petrecut sfârşitul acesta de săptămână. Jocul se numeşte Amnesia: The Dark Descent. Toate review-urile şi preview-urile pe care le-am citit îl laudă, şi pe bună dreptate. La început credeam că toată ideea cu “unde sunt, ce caut aici, hai să citim notiţele pe care mi le-am lăsat eu însumi” nu prea mai poate fi folosită decât într-o parodie. La fel şi castelul bântuit, monştrii şchiopătând şi pereţii acoperiţi de materie organică. Dar băieţii de la Frictional Games ştiu ce fac şi nu se tem de clişee. Atmosfera lovecraftiană este un mare plus, alături de plasarea acţiunii în secolul XIX, şi sunetele (Dumnezeule, sunetele!) care îţi rămân în minte şi după ce ai închis calculatorul, ai aprins lumina şi ai început să te uiţi la desene animate ca să te calmezi.

Lansat pe 8 Septembrie la doar 20$, are deja un walkthrough pe YouTube, câteva review-uri consistente şi mulţi fani care-l asociază cu Thief: The Dark Project sau chiar cu Alone in the Dark sau Bioshock.  Uite un teaser pe care să-l priviţi cu lumina stinsă:

Ce îl face remarcabil este faptul că nu ai nici o armă. Şi de multe ori mi-am dorit să pot lua o lopată (găseşti destule lopeţi) şi să-i dau monstrului în cap. Dar m-am resemnat, am fugit şi am reuşit să mă ascund, tot timpul gândindu-mă ce aş face în situaţia protagonistului. Nu am ajuns la o concluzie clară, dar jocul mă face să mă simt ca un fricos, ceea ce este exact ceea ce îmi doream de la un survival horror. (A se citi: Nu pot să joc mai mult de o oră, prea multă tensiune şi, n-aveţi idee cât de mult urăsc să fiu prins într-o închisoare labirintică). Povestea o descoperi din fragmente de jurnal, amintindu-mi de Undying, şi din fărâme de amintiri pe care le auzi pe măsură ce avansezi. Mai mult, pentru că zgomotele de pe coridoare nu-s suficiente, trebuie să înduri respiraţia greoaie şi icnetele înspăimântate ale bietului protagonist. În maniera Lovecraft, te regăseşti la graniţa dintre raţiune şi nebunie, tot trecând dintr-o parte într-alta, şi sperând să mai supravieţuieşti un minut.

Acum vreau să joc Penumbra. Sau Call of Cthulhu: Dark Corners of the Earth… Oh, boy.

The Watchmaker’s Apprentice – The Clockwork Quartet

În caz că YouTube-ul se hotărăşte să spună nu embed-ului, îl găsiţi aici.Versurile le-am urmărit pe lyrics.wikia, pentru că genul acesta de poveste merită şi citită.

Indivizii mai au un singur cântec, din ce am citit pe site, disponibil online – cu titlul The Doctor’s Wife. Şi dacă ne uităm pe site-ul lor la personaje, vedem că s-ar intenţiona câte un cântec pentru fiecare. Destul de mişto, sper să nu se oprească aici, taman când i-am descoperit. Clockwork for the win!

M-am uitat printre temele disponibile pe WordPress şi am remarcat că au şters tocmai tema pe care o foloseam eu. O înlocuiseră automat cu una numită “Coraline”. Am zis că nu se poate, aşa că am introdus tema asta. Din păcate trebuie să-i schimb headerul, aşa că până mă hotărăsc va rămâne drumul acesta liniştitor, default, al WordPress-ului.

Din cauza insectei de mai sus am întârziat la întâlnirea prestabilită pentru a ocupa locuri la examen, şi mi-am petrecut jumătate din ziua de ieri uitându-mă pe diverse tutoriale şi speed painting-uri pe Youtube. Dintre lucrurile pe care m-am hotărât să le împărtăşesc, uite ceva despre fotografie şi compoziţie, şi tare aş vrea să mai găsesc chestii asemănătoare.

Also, m-am pomenit stând cu orele privind speed painting-ul maestrului de mai jos. De la el am învăţat să fac background-ul. Take a look:

Technical shit following: În caz că nu v-aţi prins, când ajunge la muntii din spate (pe la minutul 1:34), tot ce face este să folosească Pencil Tool ca să facă un Path (conturul munţilor), apoi separă selecţia în două layere şi pe cel de jos aplică “Filter->Noise->Add Noise”. Apoi foloseşte Burn ca să contureze stâncile. It’s actually very simple. Eu am dat şi un Gausian Blurr înainte de a folosi burn. La fel am făcut şi la nisip, apoi acolo am folosit un alt Brush (care aduce mai mult a pensulă) şi pur şi simplu am mâzgălit până mi-a ieşit. Sunt destul de mândru de background, păcat de insectoid care are contururile prea puternice. Nu ştiu cum să repar asta.

Problema mea majoră a fost cu coloratul, nu-mi dau seama dacă individul cu dragonul (îl cheamă Chris Scalf, cred) a folosit layere cu altfel de blending mode când a colorat, sau doar trecute pe Normal. Mi-e să nu mă fac de râs dacă îl întreb

Per total sunt destul de mulţumit. Am învăţat chestii noi. Go me!

Am adăugat două desene noi.

Smokin’ Robot - l-am terminat azi, de fapt, ţigara a venit ca o idee salvatoare şi deja a primit un “It’s so cuuuute…”, pentru că nu pot să nu mă laud. M-am jucat cu metalul, şi am învăţat să fac fum, de care sunt destul de mândru.

Sybil – nu-i cea mai reuşită chestie, dar aici am învăţat să fac efectul de hârtie, şi cred că mi-a ieşit chestia cu 1 şi 0. Textul este luat de pe wikipedia, de un grec care a descris prima dată sibilele.

Cheerio!

Are de toate – de la o navă spaţială îmblănită la păpuşi ucigaşe, un înger orb şi narghilele – şi este incredibil de franţuzesc. Este exact genul de film atât de prost încât este bun, ajunge la acelaşi nivel în SF la care a ajuns Braindead pentru filmele cu zombi. Jane Fonda este perfectă pentru ceea ce a făcut aici – îmi place la nebunie când este scârbită, sau când încearcă să regleze stabilizatoarele – şi conotaţiile sexuale sunt atât de evidente încât filmul trece din jenant în artistic. Genial! It’s not just a bad movie – it’s a GOOD bad movie!

Trailerul vorbeşte de la sine, iar în caz că nu, uite câteva citate – iar eu o să-l văd pentru a doua oară.

Barbarella: That’s screaming! A good many dramatic situations begin with screaming. (probabil cel mai mişto citat din tot filmul)

Şi uite şi cea mai şocantă replică, după părerea mea:

Mark Hand: Well, you could let me… make love to you.

Barbarella: “Make love”, did you say?

Mark Hand: Yes!

Barbarella: What do you mean? You don’t even know my psychocardiogram!

Şi unul dintre cele mai patriotice saluturi gândite vreodată.

President: Love.

Barbarella: Love.

Jane Fonda a renunţat la roluri în Rosemary’s Baby (Mia Farrow a făcut o treabă mai bună, oricum) şi Bonnie & Clyde ca să rămână în Franţa să joace în Barbarella. Chiar dacă acum regretă amarnic, acest membru al comunităţii ştiinţifico-fantastice îi este profund recunoscător.