Interview Mania: Orson Welles

Mi-aduc aminte de Citizen Kane ca de ceva de care voiam să scap. M-am uitat prima dată la film întrebându-mă dacă va exploda până la urmă ceva. Am ridicat din umeri indiferent la detaliile pentru care publicul din 1941 s-a înghesuit până i-a acoperit bugetul. L-am văzut aşa cum nu trebuie să vezi Citizen Kane – şi am rămas cu “mda, a fost un film ok” pentru că eram deja obişnuit. Citizen Kane nu te surprinde, acum, când televiziunea deja a adoptat tehnicile lui Welles şi le percepi ca automate, fireşti, de parcă industria cinematografică s-a născut cu ele. Apoi am citit Kavalier&Clay, în care Orson Welles şi Citizen Kane au o apariţie crucială, şi mi-a mai stârnit puţin interesul pentru Welles.

Acum câteva zile m-am pomenit cu telecomanda în mână şi televizorul liber. M-am oprit din apăsat pe butoane când am ajuns la Discovery Channel – se mai întâmplă, chiar şi în generaţia MTv. M-am oprit pentru că vorbeau despre armele de foc Thompson – aşa-numitele “Tommy-guns” pe care le vezi în filmele cu gangsteri. Au fost proiectate la sfârşitul primului război mondial şi, odată ce s-a terminat războiul, producătorii au rămas cu ele în stoc. Au ajuns la traficanţii de arme şi de acolo au devenit simbolul mafiei americane; iar documentarul a continuat, trecând prin personaje ca Al Capone, Lucky Luciano şi Bugs Moran, şi menţionând filme ca Little Caesar (1931), Public Enemy (1931), Scarface (1932) – aşa că am rămas priponit în faţa televizorului şi la un moment dat mi-am luat şi un carnet de notiţe.

Documentarul se cheamă evident Gangsters, are mai multe părţi, am văzut doar Bootlegging Years şi începutul de la Mob Underground, dar asta e mai puţin relevant.

Când am ajuns înapoi la tastatură am căutat continuarea. Ghinion. Gangsters se pare că nu s-a scurs pe Youtube, şi din filmele menţionate am dat doar de frânturi – ca faimoasa „Could this be the end of Rico?” din Little Caesar (Edward G. Robinson, acelaşi care l-a făcut pe Johnny Rocco în Key Largo). Dar căutările n-au fost în întregime fără rost.

Am dat de două interviuri cu Orson Welles.

Primul este în alb-negru, un Orson ceva mai tânăr, cu trabucul caracteristic, vorbind serios despre Citizen Kane şi concepţia sa despre artă. Este foarte fain de observat diferenţele dintre interviurile de atunci şi cele de acum – atunci, lumea părea să aibă mult mai multa răbdare. Totul pare foarte formal, de parcă şi Welles şi interlocutorul lui au emoţii din cauza camerei (cu întrebări aparent stupide de tipul „Does the word home mean anything to you?” iar Welles răspunde „Oh, yes…”). Interviul are vreo cinci părţi dar nu-mi dau osteneala să văd de unde începe.

Al doilea este un documentar uriaş absolut genial – apare în şaisprezece (16) părţi pe youtube – făcut de BBC prin 1982. Scheletul său e un interviu cu Welles despre aproape întreaga sa carieră, presărat cu secvenţe din filmele regizate cât si din cele în care a apărut ca actor. Incepe de aici:

Ştiam deja de pe wikipedia că Citizen Kane s-ar fi putut referi la magnatul William Randolf Hearst, şi aflăm că Welles l-a invitat personal pe Hearst (s-au întâlnit în lift) să vadă filmul, iar magnatul a refuzat. Filmul e plin de poveşti mişto de genul ăsta. Una din cele mai faine se referă tot la Hearst şi la conflictul pe care l-a avut cu Orson: din barul hotelului, cineva îl cheamă pe Welles, „vezi că te caută un poliţist” şi regizorul nostru se face alb la faţă, pentru că de fiecare dată când vorbeşte cu poliţiştii se simte puţin vinovat; dar individul s-a dovedit binevoitor şi i-a spus „Nu te întoarce în cameră”. Welles l-a întrebat de ce. „Te aşteaptă nişte indivizi acolo” i-a zis poliţistul „cu o minoră dezbrăcată, întinsă pe pat şi camere de luat vederi.” Aşa că Welles şi-a petrecut seara în oraş.

Asta mi-a amintit, pe ocolite, de mafioţi.

Aflăm că lucrul pe care l-a urât cel mai mult din industria cinematografică a fost faptul că trebuia să umble după bani. Şocurile cele mai puternice le-a primit când filmele erau editate fără permisiunea lui. Magnificent Andersons, de exemplu, a fost schimbat când regizorul filma pentru guvern în America de Sud – pentru că lumea a plecat plictisită în timpul previewului – şi i s-a filmat un final nou, total pe lângă ideea centrală.

Şi mai sunt micile perle, povestite de cei care au lucrat cu Welles: Jeanne Moreau, John Huston, Charlton Heston, Anthony Perkins etc. Dar deja am făcut prea multe spoilere.

Documentarul este un „must see” pentru oricine e interesat de Welles sau vrea să afle câte ceva despre ce se putea face şi ce nu, cu o cameră de filmat, prin 1941, si pentru cine vrea să (re)vadă Citizen Kane cum se cuvine, ceea ce o să fac cât de curând.