Believe it or not…

Pentru acei putini care se intreaba ce mai fac, ma uit la Seinfeld.

Acum o sa va bantuie cantecul asta! Ha, ha!

Jumătate de carte

Ştiu că este o ştire mult prea veche pentru interes general, dar de ce a scos Cotidianul doar jumătate din Omul Ilustrat de Ray Bradbury?

Ok, am dat doar 5 lei pe ea, că era de Moş Nicolae. The Illustrated Man aşa cum vedeţi aici are 18 (optsprezece) povestiri. Noi am tradus doar 8 (opt). Ok, mă anunţă la un moment dat că sunt doar opt povestiri, dar de ce nu şi restul? Plănuiesc să scoată o continuare sau au hotărât că “You have to be this tall to read a whole Bradbury”?

Şi o altă chestie: prin 1999 o anume editură Image a scos aceeaşi carte tot cu opt povestiri. Aceleaşi opt povestiri. Ei nu ne anunţau că nu-i culegerea întreagă, deci din punctul ăsta de vedere am evoluat. Good job! Dar „Errare humanum est perseverare diabolicum” vine vorba. De ce publicăm doar jumătate de carte? Şi de ce facem asta de două ori? Poate-i de la copyright: poţi cumpăra doar jumătate din dreptul de autor asupra unei culegeri? Un sfert?

Povestirile care lipsesc au titluri ca “The Last Night of the World”, “The Exiles” sau “No Particular Night or Morning” – titluri foarte mişto de altfel. Şi toată poanta cu ideea centrală cu omul “desenat din cap până în picioare” se cam duce de râpă, pentru că, presupun, se lămureşte pe undeva pe la sfârşitul colecţiei.

M-am învăţat minte şi nu mai cumpăr vreo traducere decât după ce mă asigur că este cartea completă.

Şi o să citesc Illustrated Man în engleză – a cărei recenzie o găsiţi aici, apropo. Cartea în engleză sunt convins că este de cinci stele, aşa cum zice lumea. Povestirile, alea pe care am apucat să le citesc din varianta tradusă, sunt geniale, dar mai vreau

Monştrii albi cu inimi cenuşii

Cuvânt înainte: Mulţam Cristi pentru cadou. Blazer, citeşte cartea înainte să citeşti review-ul.

The Book Thief – Markus Zusak

Înainte să încep cartea aceasta am văzut „Schindler’s List”, filmat aproape în întregime alb-negru, în apropiere de sau chiar în locaţii istorice din Germania Nazistă. Am văzut lungi convoaie de evrei cum îşi scriau numele pe bagaje înainte să fie repartizaţi în lagăre (bagaje care erau aruncate apoi în grămezi, desfăcute, triate şi confiscate de nazişti, care îngrămădeau lucrurile de valoare şi aruncau restul); am văzut un comandant pe un balcon, ducând o puşcă la ochi, privind prin lunetă şi nimerind o bătrână evreică la întâmplare, apoi un copil şi pe cineva care se odihnea alături; am văzut convoaie de femei ghidate spre o clădire din care ieşea fum, încă nevenindu-le să creadă zvonurile despre păr tăiat şi duşurile care te gazau.

Comparată cu filmul lui Spielberg, cartea lui Markus Zuzak este veselă. Şi genială tocmai din acest punct de vedere.

Este o cărămidă bej de vreo cinci sute de pagini. Se citeşte cam în două zile, o săptămână dacă nu te grăbeşti. Pe spate sunt scrise câteva detalii evidente care apar încă din primele pagini; aflăm de aici că este o carte despre o fetiţă, despre un cântăreţ la acordeon, un boxeur evreu, nişte nazişti şi multe lucruri furate. Furtişagurile se referă în principiu la cărţi şi la mâncare. Mai descoperim că acţiunea se petrece pe strada Himmel, că anul de start este 1939, şi că protagonista – Liesel Meminger– locuieşte cu părinţii adoptivi, după ce ai ei au fost duşi într-un lagăr de concentrare. Aflăm şi cine narează cartea, dar la acest aspect voi reveni peste câteva rânduri.

Când am început s-o citesc nu mă aşteptam să privesc The Book Thief ca pe o carte pentru copii. Avansând printre firele narative care încep în atmosfera întunecată şi rece a unui tren pe timp de iarnă, ştiind că mă găsesc printre mormanele de cadavre şi tristeţea impregnată în piele împânzea peisajul celui de-al doilea război mondial, am fost surprins să văd cum Markus Zusak sapă printre toate astea, trece pe lângă siluetele cadaverice ale evreilor mărşăluind spre lagărele de concentrare, şi descoperă un colţ fericit de lume. Liesel ajunge pe strada Himmel şi rareori povestea iese din cartierul acela – doar imagini sporadice cu Stalingrad şi Viena – iar acolo, timp de cinci sute de pagini, duce o viaţă aproape lipsită de tragedii, presărată cu înjurături (Saumensch, Saukerl şi Arschloch fiind repetate aproape obsesiv de-a lungul cărţii până ce ajung o parte din limbaj, nu atât injurii cât cuvinte pline de afecţiune), plină de cărţi furate, cuvinte şi poveşti pictate pe paginile Mein Kampf-ului. Unul din aspectele cele mai reuşite ale cărţii estee introducerea acestor poveşti din urmă, un fel de meta-naraţiune care, pe lângă oglindirea evidentă a relaţiilor dintre personaje, are darul subtil de a zugrăvi imaginea Fuhrer-ului văzut prin ochii tinerei Liesel Meminger şi cei ai boxeurului evreu Max Vandenburg. Mein Kampf-ul apare în cele mai originale ipostaze: de la cea subtilă a „pădurii de cuvinte” plantată de Hitler la o carte salvatoare – între paginile cărţii, Max Vandenburg îşi ţine efectiv ascunsă cheia spre libertate.

The Book Thief este o carte despre cărţi, despre frumuseţea cuvintelor şi literatură. Fata fură câte o carte, o citeşte, apoi fură alta. În timpul bombardamentelor Liesel le citeşte celor din refugiu pasaje din cărţile pe care le-a furat. La început recuperează o carte dintr-un rug uriaş, o grămadă de opere arse de ziua Fuhrerului. În paginile Mein Kampf-ului îşi pictează Max Vandenburg poveştile, şi tot o carte, la sfârşit, de unde începe povestea, este luată dintr-un maldăr de resturi, citită cu interes şi istorisită de naratorul nenumit.

Povestea lui Liesel este spusă la persoana I, nu de ea, ci de singurul narator aproape omniscient în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe la mijlocul cărţii, după o sumedenie de comentarii din care reiese personalitatea în cauză, observatorul poveştii lui Liesel îşi face o scurtă descriere fizică, marcantă nu atât prin stil cât prin imaginea pe care o evocă: „I do not carry a sickle or scythe. I only wear a hooded black robe when it’s cold. And I don’t have those skull like facial features which you seem to enjoy pinning on me from a distance. You want to know what I truly look like? Find yourself a mirror while I continue.” Moartea lui Zusak nu are coasă ori cap de schelet, nici nu vorbeşte cu litere de tipar ca personajul lui Terry Pratchett. Moartea este un lucrător nu foarte entuziasmat de ceea ce face, aduna suflete ţinându-le minte după culori – în principiu după culoarea cerului. (Motivul cerului este un element des întâlnit în Book Thief, de la strada Himmel – „rai”, „cer” în germană – la norii descrişi, la un moment dat ca monştrii albi, cu inimi cenuşii). Ca narator, moartea prezintă o tehnică interesantă. Ştie ce urmează să se petreacă în vieţile personajelor, ştie cum sfârşeşte fiecare şi cititorul primeşte frânturi fireşti asupra sorţii lor. Ştim din primele trei capitole cum urmează să se termine cartea, iar naratorul susţine că nu sfârşitul contează, ci seria de evenimente care ne poartă până acolo – o mica metaforă asupra vieţii, ascunsă sub o mască literară.

Iar The Book Thief se ţine de această idee. Apar destule elemente care sugerează sfârşitul, din păcate până la saturaţie, până când întâmplările din final nu mai surprind ci dezamăgesc, puţin, pentru că voiai să continue. Cartea pare, din punctul acesta de vedere, oarecum timidă. Zusak nu pare să aibă încredere în propriile forţe. Finalul, chiar dacă firele narative sunt legate, devine lipsit de importanţă, iar rezolvarea conflictelor nu este suficient de puternică. Când am ajuns la capăt m-am întrebat dacă asta e tot.

The Book Thief este o carte care se pretează la a doua lectură. Aş reciti totul, de la capăt, cu convingerea că povestea centrală nu este esenţială. Odată ce ştii cum se termină o poveste, o vei privi din unghiuri total diferite, iar cred că The Book Thief este tocmai o astfel de poveste. Am spus că Moartea este un narator aproape omniscient, dar nu mă aventurez în a-l denumi un narator de încredere. Mai degrabă un magician, la prima lectură îţi distrage atenţia cu tot felul de detalii despre ce urmează să se întâmple, iar la a doua te pomeneşti privind întreaga operă cu alţi ochi, găsind tot felul de culori acolo unde totul părea cenuşiu, descoperind cheia dinăuntrul Mein Kampf-ului sau poveştile de pe paginile pictate.

Interview Mania: Orson Welles

Mi-aduc aminte de Citizen Kane ca de ceva de care voiam să scap. M-am uitat prima dată la film întrebându-mă dacă va exploda până la urmă ceva. Am ridicat din umeri indiferent la detaliile pentru care publicul din 1941 s-a înghesuit până i-a acoperit bugetul. L-am văzut aşa cum nu trebuie să vezi Citizen Kane – şi am rămas cu “mda, a fost un film ok” pentru că eram deja obişnuit. Citizen Kane nu te surprinde, acum, când televiziunea deja a adoptat tehnicile lui Welles şi le percepi ca automate, fireşti, de parcă industria cinematografică s-a născut cu ele. Apoi am citit Kavalier&Clay, în care Orson Welles şi Citizen Kane au o apariţie crucială, şi mi-a mai stârnit puţin interesul pentru Welles.

Acum câteva zile m-am pomenit cu telecomanda în mână şi televizorul liber. M-am oprit din apăsat pe butoane când am ajuns la Discovery Channel – se mai întâmplă, chiar şi în generaţia MTv. M-am oprit pentru că vorbeau despre armele de foc Thompson – aşa-numitele “Tommy-guns” pe care le vezi în filmele cu gangsteri. Au fost proiectate la sfârşitul primului război mondial şi, odată ce s-a terminat războiul, producătorii au rămas cu ele în stoc. Au ajuns la traficanţii de arme şi de acolo au devenit simbolul mafiei americane; iar documentarul a continuat, trecând prin personaje ca Al Capone, Lucky Luciano şi Bugs Moran, şi menţionând filme ca Little Caesar (1931), Public Enemy (1931), Scarface (1932) – aşa că am rămas priponit în faţa televizorului şi la un moment dat mi-am luat şi un carnet de notiţe.

Documentarul se cheamă evident Gangsters, are mai multe părţi, am văzut doar Bootlegging Years şi începutul de la Mob Underground, dar asta e mai puţin relevant.

Când am ajuns înapoi la tastatură am căutat continuarea. Ghinion. Gangsters se pare că nu s-a scurs pe Youtube, şi din filmele menţionate am dat doar de frânturi – ca faimoasa „Could this be the end of Rico?” din Little Caesar (Edward G. Robinson, acelaşi care l-a făcut pe Johnny Rocco în Key Largo). Dar căutările n-au fost în întregime fără rost.

Am dat de două interviuri cu Orson Welles.

Primul este în alb-negru, un Orson ceva mai tânăr, cu trabucul caracteristic, vorbind serios despre Citizen Kane şi concepţia sa despre artă. Este foarte fain de observat diferenţele dintre interviurile de atunci şi cele de acum – atunci, lumea părea să aibă mult mai multa răbdare. Totul pare foarte formal, de parcă şi Welles şi interlocutorul lui au emoţii din cauza camerei (cu întrebări aparent stupide de tipul „Does the word home mean anything to you?” iar Welles răspunde „Oh, yes…”). Interviul are vreo cinci părţi dar nu-mi dau osteneala să văd de unde începe.

Al doilea este un documentar uriaş absolut genial – apare în şaisprezece (16) părţi pe youtube – făcut de BBC prin 1982. Scheletul său e un interviu cu Welles despre aproape întreaga sa carieră, presărat cu secvenţe din filmele regizate cât si din cele în care a apărut ca actor. Incepe de aici:

Ştiam deja de pe wikipedia că Citizen Kane s-ar fi putut referi la magnatul William Randolf Hearst, şi aflăm că Welles l-a invitat personal pe Hearst (s-au întâlnit în lift) să vadă filmul, iar magnatul a refuzat. Filmul e plin de poveşti mişto de genul ăsta. Una din cele mai faine se referă tot la Hearst şi la conflictul pe care l-a avut cu Orson: din barul hotelului, cineva îl cheamă pe Welles, „vezi că te caută un poliţist” şi regizorul nostru se face alb la faţă, pentru că de fiecare dată când vorbeşte cu poliţiştii se simte puţin vinovat; dar individul s-a dovedit binevoitor şi i-a spus „Nu te întoarce în cameră”. Welles l-a întrebat de ce. „Te aşteaptă nişte indivizi acolo” i-a zis poliţistul „cu o minoră dezbrăcată, întinsă pe pat şi camere de luat vederi.” Aşa că Welles şi-a petrecut seara în oraş.

Asta mi-a amintit, pe ocolite, de mafioţi.

Aflăm că lucrul pe care l-a urât cel mai mult din industria cinematografică a fost faptul că trebuia să umble după bani. Şocurile cele mai puternice le-a primit când filmele erau editate fără permisiunea lui. Magnificent Andersons, de exemplu, a fost schimbat când regizorul filma pentru guvern în America de Sud – pentru că lumea a plecat plictisită în timpul previewului – şi i s-a filmat un final nou, total pe lângă ideea centrală.

Şi mai sunt micile perle, povestite de cei care au lucrat cu Welles: Jeanne Moreau, John Huston, Charlton Heston, Anthony Perkins etc. Dar deja am făcut prea multe spoilere.

Documentarul este un „must see” pentru oricine e interesat de Welles sau vrea să afle câte ceva despre ce se putea face şi ce nu, cu o cameră de filmat, prin 1941, si pentru cine vrea să (re)vadă Citizen Kane cum se cuvine, ceea ce o să fac cât de curând.