Koop

Pentru că sunt oameni plecaţi pe alte meleaguri care mai dau ocazional pe aici să afle ce mai povestesc, le dedic lor postul ăsta. In special celor din Danemarca, atât de aproape de Suedia, unde i-ar putea prinde pe Koop live mai des decât putem noi, cei de pe plaiurile mioritice.

De unde până unde Koop: am dat de ei prin Alin, via Ana, cărora le mulţumesc mult pentru zilele în care am bântuit obsesiv youtube-ul. Practic sunt doi suedezi, care cântă împreună de aproape doisprezece ani – unul la acordeon şi clape şi altul la sintetizator – care adună în jurul lor mai mulţi indivizi cu alte variate instrumente (de la xilofon, la trombon şi voce). Solistele variază. Au trei albume, ultimul fiind Koop Islands (2006). Prima melodie pe care am ascultat-o de ei, via Alin, m-a determinat să merg la concert.

Koop – Forces

Concertul s-a ţinut ieri la Sala Palatului. Am îngheţat împreună cu Alin până la la Sala Palatului, am trecut de paznici şi o hoardă de domnişoare amabile care voiau să le ajutăm cu nişte pliante, şi, cu rucsacul acum plin, ne-am strecurat printre mulţimea din ce în ce mai dichisită căutând drumul către sala de spectacol. Ne-au întâmpinat doi indivizi, unul cu mâinile la spate, altul cu braţele încrucişate, amândoi cu priviri care ne-au făcut să ne întoarcem pe călcâie şi să luăm poziţia de aşteptare. Am aşteptat destul cât să epuizăm subiectele de conversaţie. Toată lumea din jur avea acel glamour de jazz pe care-l asociezi de obicei cu cămăşi, bretele şi fular, şi eventualul pardesiu trântit nonşalant pe canapea. Şi pălării. Îmi plac pălăriile. Dar în toate filmele noir de la care a revenit moda, nenea detectiv îşi atârna pălăria în cuier atunci când intra undeva. Gestul era aproape un trademark. Unul pe care oamenii noştri mondeni l-au ignorat cu desăvârşire. I-am urmărit, din simplă curiozitate. Nu m-a agasat extraordinar, doar cât să am ce privi de sus, din vârful Sălii Palatului, de unde ne aveam locurile.

Koop au început la opt şi jumătate şi au terminat la zece. Din punctul ăsta de vedere a fost dezamăgitor. Muzica, în schimb, a fost genială. Au început cu Koop Waltz, parcă. Apoi nu mai ştiu, până la Forces, apoi iar nu mai ştiu câte au cântat, până la bis. Au avut o singură solistă, Hilde Asbjornsen, şi un solist. Au ridicat sala în picioare când au cântat Forces. Sala Palatului nu se potriveşte unui spectacol Koop. Majoritatea cântecelor te fac să vrei să dansezi şi nu ai unde. Lumea era în picioare (trupei nu-i place o sală care stă jos) şi nu avea loc decât să dea din mâini. Melodiile nu te lăsau să şezi şi jocul de lumini te făcea să vrei să fi pe scenă. În stânga şi în dreapta scenei erau două ecrane care abia sugerau ce se petrecea pe scenă, dar nu aveai nevoie de ele. Solista, trombonul, xilofonul şi tobele au fost farmecul întregii seri. Ne-au cerut bis-ul pe la jumătatea concertului. Asta mi s-a părut urât din partea lor, dar îi iert, pentru că după o perioadă lungă de aplauze, au cântat astea:

Koop – Island Blues

Koop – Strange Love

Mi-a plăcut cum şi-au îmbinat cântecele, prin diverse solo-uri, ba de ţambal, ba de tobe, ba de trombon (cât costă un trombon zilele astea?). Mi-a plăcut că solista îşi schimba rochia de fiecare dată când pleca de pe scenă. Trombonistul era în maieu, cu pantaloni cu bretele. Bateristul a ţinut un solo lung şi mişto, care a implicat scaunul pe care stătea şi o rotaţie de 360 de grade în jurul tobelor.

Per total voiam mai mult. Îi înţeleg că au fost obosiţi şi că eram ultimii pe lista turneului, dar nu mă interesează. Mergând spre casă m-am întrebat dacă, atunci când s-ar întoarce, am avea un loc mai potrivit pentru concertul lor. Nu ştiu să avem cluburi de jazz-blues prin Bucureşti, cu spaţii suficient de mari pentru dans, iar în Sala Palatului nu se potrivesc deloc.

Cam atât despre concert.

Later edit: De pe la Sahara Penguin am gasit si eu un video de pe Youtube cu Sala Palatului. Aici se aude cat de misto este trombonul.

Koop – Come to me – Sala Palatului