Booktalks continuă: Ion Manolescu

Hai să fac o pauză de ceai şi să le dau oamenilor părerile pe care nu le-am scris pe post-it. BookTalks. Am participat şi la prima tură, care s-a ţinut în club A şi unde aveam bere.

De data asta s-a ţinut la British Council, aşa că n-am avut bere. A fost ceai şi cafea, cred, dar trebuia să mă duc până la recipiente şi am preferat să-mi încălzesc scaunul şi să admir fluturaşul pe care l-am primit la intrare.

Chiar a fost bună ideea cu fluturaşul: aveai citate pe el, în caz că nu citisei cartea înainte, şi puteai să îţi faci o idee despre ce avea să urmeze. În schimb, pentru că o fărâmă de spirit de marketing mă face să observ asta, a fost o mica introducere – pentru oamenii care n-au auzit de Derapaj, sau care au auzit, dar nu ştiau mare lucru. Treaba asta se putea face într-un powerpoint care să oscileze sigla BookTalks cu ceva informaţii despre invitat, sau citate. În rest, organizarea a fost lăudabilă – lume care stătea în frig ca nu cumva invitaţii să se rătăcească, la post-it-uri pe care să-ţi scri păreri şi Gotan Project auzit în fundal (melodia cred că era El Capitalismo Foraneo, dar nu sunt sigur) şi alte melodii care au dispărut în umbra Gotan Project.

Despre cartea lui Ion Manolescu – Derapaj – nu pot spune foarte multe, pentru că n-am citit-o. Are o recenzie excelenta aici. Fragmentele care s-au citit nu aveau cum să-mi facă o părere consistentă despre un roman de şapte sute de pagini. Momentan mi se pare un morman plăcut de detalii, aş citi-o doar pentru amănuntele cu care îşi construieşte universul. Se trece de la biciclete la coafor cu uşurinţă, sumedenia de trucuri narative sunt conduse de o voce naratorială sarcastică, de tipul celor care mă urmăresc în ultima vreme (“Wonder Boys” a lui Michael Chabon, are pe alocuri aceeaşi adâncime a detaliilor). Genul de voce în care aş vrea să scriu, ştiu că nu pot, mă oftic si vreau în continuare. Mulţi se vor identifica în amănunte, în sarcasm sau în opiniile naratorului, şi aceasta-i marea laudă pe care i-o aduc.

Când mă duc la un astfel de eveniment mă interesează mai puţin teoriile şi părerea autorului despre ideile transmise în carte. Odată scrise, ar trebui să se poată auto-susţine – Manolescu a spus la un moment dat că, în anumite percepţii, valoarea unei proze (extind aici la orice formă de artă) stă doar în concepţia publicului. Nu mi se pare corect să încercăm să smulgem de la autor părerea lui personală despre lucrurile pe care le-a scris. Oricât de fascinantă ar fi o conversaţie de genul ăsta, mi se pare firesc să-l laşi pe scriitor să-şi poarte masca până la capăt. Cu alte cuvinte, mă interesa mai puţin ce credea Ion Manolescu despre estetica clădirilor bucureştene – repet, oricât de fascinantă i-a fost în final, părerea. Într-o întâlnire cu autorul, dacă este să aleg între părerile lui personale şi opiniile personajelor, mă interesează mai mult cele din urmă – şi cum s-a ajuns la ele.

Aşa că am ascultat cu atenţie întrebările aproape filosofice şi am făcut ce mi s-a părut firesc să fac: am căscat. Cristi s-a uitat urât la mine.

Până când nu s-a ajuns la subiectul care mă interesa nu am putut aprecia în întregime evenimentul. Şi s-a ajuns. În cele mai bine de două ore de întrebări, s-a atins şi partea de tehnică scriitoricească. Dacă tot îl ai pe individ acolo, dacă tot a scris şapte sute de pagini, întreabă-l cum a reuşit, cum şi-a organizat scrisul, chestii din astea. Trec peste “cum ţi-au venit ideile?” pentru că mi se pare o întrebare tâmpită, sau, cel puţin, fără posibilitatea unui răspuns coerent – dar per ansamblu, într-un astfel de eveniment, prefer să-l cunosc pe scriitorul Ion Manolescu, nu pe profesorul la litere Ion Manolescu. Şi altfel decât prin tehnici şi sfaturi practice, nu avem cum. Manolescu a răspuns parţial cum mă aşteptam: impune-ţi un ritm constant; scrie şi atunci când simţi nevoia să scrii; ne-a spus că îşi notează ideile cât de des poate, ca să nu se piardă (o chestie care se regăseşte, bănuiesc, în abundenţa de detalii cu care ne-au surprins citatele). Nu mi-am dat seama concret dacă scrie pentru public sau pentru universurile care le crează, dar presupun că tinde spre hibridul ideal dintre cele două.

La sfârşit am mai stat cu cei de la Bookblog o vreme şi m-am băgat ca musca în lapte într-o conversaţie despre benzi desenate, din care am ieşit de parcă laptele frigea şi musca a preferat să stea pe marginea castronului. L-am căutat pe Alan Moore pe rafturi, pentru că ştiu că au From Hell la British Council, dar erau aranjate în aşa fel încât taman partea cu benzile desenate era lipită de perete. Asta e. M-am învârtit pe lângă discuţiile centrale până am ieşit, gândindu-mă la măşti. Fiecare se comportă altfel în funcţie de anturaj, şi chestia asta o observi mai ales când vezi pe cineva în faţa publicului – Ion Manolescu a păstrat o distanţă academică. Mă gândesc că este normal, după o experienţă profesorală să faci (poate automat) treaba asta, deşi mi-ar fi plăcut să se apropie mai mult de public.

Discuţiile amicale, la care am asistat în final, mi-au sugerat că da, e normal să îţi ascunzi emoţiile sub o mască profesorală şi că Ion Manolescu – scriitorul – este o persoană foarte mişto (fan Pif! şi Cutezătorii, cu hobby-uri în industria de comic-books şi vechile pulp-uri; mă întreb cum introduce benzile desenate în roman, şi va trebui să-l citesc pentru asta).

A fost bine. Felicitări oamenilor de la Bookblog, mai vreau