3 luni de trăit cu leapşa

Uite am primit o leapşa de la Ameer. Am mai primit acum o săptămână o leapşa cu biblioteca de la Cătălin Sandu, dar încă n-am ajuns în camera alăturată să iau aparatul de fotografiat. Din fericire, în leapşa asta nu trebuie să pozez nimic.

Zice aşa:

Dacă mai ai 3 luni de trăit şi poţi citi doar 3 cărţi, care ar fi acelea?

E clar că nu pot să citesc Gene Wolfe – orice carte de Gene Wolfe îmi ia pe puţin patru luni, orice ar spune regulile. Mai e clar că nu pot să termin Yiddish Policemen Union (Michael Chabon) că aş rămâne blocat tot pe la pagina 100, şi aş adormi până mi se termină timpul. Nu are sens să mă apuc de clasici (n-am citit încă Melville), dacă nu m-am apucat până acum aştept reîncarnarea, poate prind un autobuz înapoi şi chiar ajung să-i cunosc pe vreunul din ei. Şi e mult prea clar că nu o să apuc să-mi citesc propria biografie, sau dacă da, nu ar intra în categoria carte – să-i zicem nuvelă, dar se înclină periculos de mult spre schiţă.

Aşa că:

1. Intâi termin ce citesc acum, pentru şi aşa am lăsat destule lucruri neterminate – Michael Chabon “Wonder Boys”. Apoi o să dau drumul la film pe fundal şi îl pun pe repeat timp de trei săptămâni, cu speranţa secretă că o să mă reîncarnez în Michael Douglas. Cartea pe care o termin se pune? Dacă nu, iau Oracle Night, pe care mi-a împrumutat-o Alin şi o să fie Paul Auster Fever vreo săptămână.

2. Apoi aş aborda şi eu problema cu haiosul pe care o pune Ameer. De ce să citeşti la sfârşit despre o tragedie, când poţi să pleci cu zâmbetul pe buze, fluturând din mâini şi întrebându-te dacă acolo o să găseşti Guinness? Dar n-aş citi Pratchett. Aş lua Trei într-o barcă – Jerome K. Jerome, din două motive: 1) pentru că mi l-a împrumutat Dorin acum destulă vreme; 2) pentru că şi bunică-miu era fan Jerome K. Jerome şi ar fi aproape o încercare de a-mi cunoaşte rădăcinile pe ultima sută de metrii.

3. Şi în final să nu intrăm în panică şi să începem pragmatic: cartea asta – pentru că dacă o comand când aflu că mai am trei luni de trăit ar ajunge taman la timp. Apoi mă trezesc, tehnologia viitorului mă vindecă şi aflu că toată lumea a uitat de leapşa asta, şi mă gândesc la următoarea carte pe care vreau s-o citesc.

Leapşa merge la Alin (this is the real leapsa!), Dorin, Jen si Mihai. Si din lumea noua din blogrollul meu: Mali si/sau Liria. Să vă văd.

Hotel Chelsea

Zilele trecute, când încă mai citeam Kavalier&Clay, am ajuns să vorbesc cu Cristi despre America perioadei post-Beat, adică vremurile de după anii ’50, ce încă avea un Kerouac, un William S. Burroughs sau un Ginsberg, dar care îşi deschidea braţele si către noua generaţie de artişti – printre care i-am menţionat pe Bob Dylan şi Sex Pistols.

Atunci m-am gândit unde i-ai fi putut găsi pe toţi ăştia într-un singur loc, şi acum, după ce am stat două ore să caut locuri bântuite pe wikipedia, am găsit răspunsul sub forma fantomei lui Sid Vicious care cică bântuie Hotelul Chelsea, din Manhattan, New York. Sid Vicious a cântat la bass pentru Sex Pistols şi povestea oficială spune că şi-a înjunghiat iubita (Nancy Spungen) într-o cameră a Hotelului Chelsea, şi înţeleg că a murit de-o supradoză în acelaşi hotel. Toate bune şi frumoase, aşa aflu şi eu chestii pe care teoretic trebuia să le ştiu deja, şi mă uit multă vreme la sumedenia de nume albastre ale rezidenţilor Hotelului Chelsea. Scriitoriceşte avem aşa: Kerouac care şi-a scris On The Road acolo, Arthur C. Clarke cu 2001: A Space Odyssey (da, şi Kubrick a ajuns prin Hotel Chelsea), Mark Twain şi alţii. Muzicaliceşte, Dylan şi chitaristul de la Sex Pistols deja îndeplinesc condiţiile discuţiei; dar îi aruncăm acolo şi pe Hendrix şi Joplin, ca să fie meniul complet, sau Dee Dee Ramone şi Edith Piaf. Şi mulţi alţii.

Ca să închei, oftez şi vă dau link către un blog destul de mişto al hotelului, la care m-am abonat şi eu: Living With Legends. Şi am mai aflat despre cartea asta, scrisă de Ed Hamilton. To whom it may concern…

Later Edit: Multumesc Bogdan! Addendum: L-am omis Leonard Cohen, si el rezident al lacasului, cu piesa Chelsea Hotel pe care o puteti asculta aici.

Story Hour – Oakley Hall

Am gasit asta pe youtube si voiam s-o impartasesc tuturor fanilor Chabon si poate viitorilor fani Oakley Hall (scriitorul, nu formatia). Introducerea este facuta de Michael Chabon, un mic dialog din care aflam ca Hall i-a fost profesor in timp ce se lupta cu “Mysteries of Pittsburgh”. A fost prima chestie live pe care am vazut-o cu Chabon, si mi s-a parut oarecum diferit de cel pe care l-am cunoscut prin scriitura (cam grabit, cam agitat, prea emotionat, poate?). Oakley Hall, in schimb, este calm. Deja cand ajungi sa ai o formatie numita dupa tine, dupa ce ai scris pentru Black Mask Magazine si ai intrat in Cowboy Hall of Fame pentru romane ca “Warlock”, “Bad Lands” si seria Ambrose Bierce, deja o lecturare la Story Hour pentru Berkley University nu te mai afecteaza.

Uite aici clipul. Are o ora. Din nou fac embeduri kilometrice, asta este.

Defenders of the Earth – Nostalgia +1

Uitasem aproape complet de seria asta de desene animate, până când, cu voia zeilor internetului, a wikipediei şi cu ajutorul lui Blazer am reuşit să-l plasez pe Flash Gordon într-un serial animat pe care l-am urmărit o vreme la TVR1 la orele opt ale serii, imediat după ’89.

Mi-am adus aminte de Flash descoperind seria Flash Gordon Conquers the Universe, aici – la care am încercat să mă uit, dar am eşuat lamentabil (nu se aude fenomenal şi e greu de urmărit). Flash Gordon este un personaj destul de faimos de benzi desenate, parţial inspirat din seria Buck Rogers, poate şi cu puţin din Doc Savage. A avut mai multe apariţii – seriale TV, comicuri, desene animate etc. Prin 2007 s-a încercat un remake, pe care mă bucur că l-au anulat, pentru că, am tendinţa să îl văd ca pe un alt eşec post-2000 al SF-ului în televiziune (ca ultimul sezon din Andromeda, de exemplu).

Despre desene, nu-mi vine să cred că am uitat de ele. Erau dublate, evident, de un singur individ – care din fericire traducea rezonabil şi după o vreme m-am obişnuit cu vocea lui. In fundal puteai auzi originalele în engleză, ca la orice traducere românească din acele vremuri. Şi totuşi să-i aud acum pe Youtube în engleză mi s-a părut ciudat.

Uite aici, pentru cei câţiva nostalgici care au prins serialul pe TVR1 sau pentru cei care au văzut secvenţe, cine ştie, prin alte părţi. Cu mulţumiri speciale pentru Blazer, enjoy!

Defenders of the Earth – episodul 1 – Escape from Mongo – partea 1

Defenders of the Earth – episodul 1 – Escape from Mongo – partea 2

Cum se întâmplă cu aproape orice desen animat din copilărie, povestea ţi se pare acum jalnică. Poate pentru că ai crescut, poate pentru că ştii că există poveşti mai mişto, faptul că nava lui Flash eşuează brusc pe Terra şi invazia lui Ming o urmează îndeaproape, faptul că nu reuşesc să-i găsească ascunzătoarea diabolicului Ming pe Pământ, deoarece chiar dacă soldaţii lui sunt făcuţi din gheaţă, cine ştie unde ar putea prospera cel mai bine? Replici ca “Take that, snow cone!” sau “Inferior earthling technology!” (ultima este absolut superbă, încă mai râd la ea) fac parte dintr-un farmec aproape ridicol pe care-l descopăr abia acum.

Şi totuşi merită. Trec peste plot şi peste replici şi mă uit la realizarea artistică: de la gesturile largi ale lui Ming, la săriturile lui The Phantom şi trucurile lui Mandrake, toate au stilul clasic al desenelor din anii ’80 – ţine minte cineva Pirates of The Dark Water, de la inceputul lui ‘90, sau puţin mai îndepărtatul Blackstar? Ah, nostalgia…

Mai mult pulp

A fost odată ca niciodată, în perioada când râsul diabolic încă mai speria pe cineva, un nene numit Walter B. Gibson, un magician profesionist care a ajuns să scrie ficţiune pulp şi să lanseze revista The Shadow. A fost primul care a introdus personajul într-o povestire. Si-a bazat personajul pe naratorul teatrului radiofonic din cadrul Detective Story Hour, şi a scris, iar revista şi-a deschis coperţile pentru o sumedenie de scriitori pulp. Printre ei a fost şi un anume numit Henry Ralston.

A fost altădată, ca niciodată, un alt nene numit Lester Dent. S-a născut pe 12 octombrie (balanţă, yay!) 1904 şi a publicat prima povestire (“Pirate Cay”) în revista Top Notch din septembrie ’29. Acum are propria sa pagină MySpace, dar nu ne interesează asta. A avut un atac de cord în ’59 şi l-au îngropat în cimitirul La Plata. Şi asta ne interesează mai puţin. Ceea ce prezintă interes, momentan din punct de vedere scriitoricesc, este că îl cunoştea pe Henry Ralston.

Astfel, a luat naştere Doc Savage (a.k.a. Clark Savage, Jr.) – din scriitura lui Dent şi banii lui Ralston, câştigaţi din revista The Shadow. Este ceea ce wikipedia numeşte generic “a reinassance man”, înglobând mai multe profesii, multe dintre care nu au încă un doctorat oficial (e.g. aventurier – Doctor in Adventure!). Are un Fortress of Solitude în ţinutul gheţurilor – şi astfel fac legătura cu postul anterior, da, şi Superman are un Fortress of Solitude, doar că Doc Savage a fost înainte.

Şi aşa, pe cărări lăturalnice către scriitura pulp, citind despre Doc Savage şi the Shadow pe aici, am ajuns eu să dau peste sfaturile lui Lester Dent despre cum să scrii o poveste pulp în 6000 de cuvinte. Asta voiam să vă arăt, de la bun început, dar am zis să fac o introducere. Chestiile pe care trebuie să le ţineţi minte şi pe care trebuie să le menţineţi pe cuprinsul poveştii sunt următoarele: suspans, erou chinuit, logica evenimentelor şi peste tot trebuie să se simtă “a sense of menace”. Nu ar trebui să fie foarte greu (it’s so dumb, it might actually be brilliant, and it might actually work) aşa că în viitorul apropiat mă gândesc să scriu o treabă din asta.

Free Movies Online and Other Stories

Făcând o pauză din The Amazing Adventures of Kavalier & Clay (pe care am primit-o de la Cristi, many thanks, uite, că te menţionez), mă hotărăsc să stau pe net şi să încerc să găsesc comicuri mai vechi – parţial din cauza entuziasmului contagios al cărţii, parţial din cauză că am trecut ieri pe la Antony Frost şi am citit o parte din The Building al lui Will Eisner. Observ că nu prea găsesc altceva decât seria The Spirit, care e prea lungă, cu toate că individul a avut o perioadă în care scria graphic novels. Caut, mai precis, A Contract with God, and Other Tenement Stories, mai multe povestioare ce se petrec în aceeaşi clădire – scrisă înainte de The Building, şi considerată ca stând la baza curentului de graphic novels actual. Evident, Epic Fail! Şi cum internetul pare să se întoarcă împotriva mea, mai scormonesc şi găsesc ceva din seria The Shadow (nu doar din cauză că Sam Clay avea toate volumele, dar nu neg că a avut şi asta o influenţă) dar care nu vrea să se downloadeze. Again, fail!

Dar nu este totul pierdut.

În peregrinările mele pe Internet, via Blazer, găsesc următorul site, pe care probabil îl ştiţi deja, şi care mi-a plăcut din prima: Free Movies Online.

Aici găsiţi filme din Creative Commons, ceea ce înseamnă că copyright-ul nu a fost înnoit după o vreme, şi pot fi postate/citate oriunde şi oricum. Din punct de vedere scriitoricesc este o mină de aur. Din punct de vedere bloggeresc, va umple puţin spaţiul acestui blog, prin care cam bate vântul. Practic site-ul funcţionează aproape ca un portal, majoritatea putând fi găsite şi pe Google Video sau Youtube. Este interesant că îţi detectează IP-ul şi locaţia, iar unele filme nu pot fi vizualizate decât din SUA – o chestie de copyright care e oarecum stresantă.

Oricum, sunt multe filme despre care n-am auzit niciodată – în secţiunea SF au Killers from Space, Prehistoric Women sau The Brain That Wouldn’t Die – dar şi chestii faimoase ca The Stranger (al lui Orson Welles), desene animate cu Betty Boop, The Three Stooges sau Superman, nişte Chaplin sau seriile cu Dick Tracy şi Green Archer. Este un site pe care să tot stai şi să te uiţi la filme.