Pisica, femeia şi motocicleta

Voiam să fac o pauză din a prelua link-uri de la Neil Gaiman, dar ăsta m-a cam lăsat fără cuvinte.

“What could be described as a fairy tale turned real on Wednesday in Port Harcourt, Rivers State, as a cat allegedly turned into a middle-aged woman after being hit by a commercial motorcycle (Okada) on Aba/Port Harcourt Expressway.”

http://www.tribune.com.ng/22052008/news/news2.html

Aş sta să analizez situaţia, dar nu ştiu cât să cred din ea şi ar fi mult prea mişto s-o cred pe toată. Până când ajung pe Port Harcourt Expressway ca să văd cu ochii mei, o voi lua ca o poveste, cu intriga introdusă mişto în pasajul:

“According to a source who witnessed what happened, the cat-woman said she and the two other cat-fellows had travelled from Abuja to Port Harcourt to kill three people. “The woman said they came to Port Harcourt from Abuja and that they came to kill three people.” Această ultimă frază mi se pare genială ca început, scriitoriceşte vorbind. The stuff you find on the internet, on a regular day’s work…

Procesului îi zice pe englezeşte “theriantropy” (din care licantropia – aka transformarea în lup – e doar o variaţiune) şi începe să mă intereseze periculos de mult subiectul…

Don’t get up, gentlemen, I’m only passing through…

Wonder Boys – Despre lucrurile care se schimbă

A trecut aproape o lună de când am văzut filmul ăsta. Au trecut aproape opt ani de când a fost făcut (2000 – după un roman din ’95) Mi-am zis că o recenzie mai poate să aştepte, şi de când l-am văzut am citit câteva articole despre el, iar acum am cântecul lui Bob Dylan în urechi (a câstigat Globul de Aur şi Oscar pentru Best Original Song şi Best Song). Il ascult de când am văzut filmul, cred că lumea din jur este deja recunoscătoare că există uşi şi că se aude totul în surdină.

Stau la calculator, cu un pahar de Grant’s în faţă şi mă gândesc la scriitori, la Hannah Green (Katie Holmes) dormind, înconjurată de foi bătute la maşină, mă gândesc la cum stătea James Leer (Tobey Maguire) în casa unor străini, fuma marijuana, bea whiskey şi se uita la filme vechi. Cel mai tare m-a impresionat cum au jucat “ăştia micii”, că pe Robert Downey Jr. şi pe Michael Douglas rolurile picau natural, iar de la Frances McDormand (o ştiam din Fargo şi din The Man Who Wasn’t There) nici nu mă aşteptam la altceva decât o interpretare frumoasă. Nu este unul din cele mai grozave filme ale acestor actori. Este unul din filmele de sâmbătă seara, în care fiecare dă impresia că se distrează, că s-au băgat în plot-ul aparent mediocru doar de dragul jocului, că doar trec pe acolo odată cu personajele. Sau poate-i doar impresia mea.

Dar să lăsam seria de cadre frumoase şi să luăm ideile filmului.

Începe nu tocmai “in media res”, dar aproape. Îţi dă impresia că eşti aruncat direct în mijlocul evenimentelor, şi la sfârşit, că ţi s-a arătat doar o bucată din viaţa personajelor. Nici măcar nu eşti sigur că a fost o bucată importantă.

The one with Alan Moore and “Scary Trousers” Gaiman

Cristi mi-a povestit-o (acum un an? mai mult?) când stăteam la o bere. Am râs şi acum, când am dat de ea din întâmplare – mergând de pe blogul lui Neil Gaiman, din link în link, la neverwear.net, şi de acolo aici.

Neil “Scary Trousers” Gaiman

Anyway, it’s bloody brilliant! Old, but brilliant (Alan looms at you ). Mă bucur că în sfârşit am găsit faza asta, sunt entuziasmat, n-am ce face, şi îl pun pe blog. Şi aş vrea să citesc seria Bacchus, desenată de Eddie Cambell.

Dimineaţă şi chef de bloguri

Dau drumul la muzică (Morphine acum, n-am mai ascultat de mult, alternând cu Dylan, despre care o să bloghez mai încolo), deschid google reader (thank you Dorin!), si văd ce s-a mai scris până acum.

Incep cu o poză cu o pisică, de la Cristi, şi o recenzie foarte mişto despre Moon Palace, de Alin. Despre poză nu am ce să zic. Mi-amintesc de o serie de reclame (printuri) pe care am văzut-o în Archive – acelaşi stil, un slogan de genul “think differently”.

La recenzia lui Alin, mi-a plăcut şi totodată nu mi-a plăcut template-ul – i-am comentat pe blog – cât despre ceea ce zice despre Auster, ia să-l citez: “De fapt, stilul lui Auster este dificil de pus într-o anumită categorie – poate traversa graniţa realismului în aşa fel încât este greu să ne dăm seama, aşa cum o face aici, sau poate crea distopii aşa cum o face în romanul În ţara ultimelor lucruri.” Eu am citit de Auster doar New York Trilogy şi In ţara ultimelor lucruri. Auster face o chestie foarte interesantă cu universul prozelor lui: aduce un realism rece, în principiu prin fraze scurte, puternice, alternate cu fraze medii care te duc tot mai adânc; realismul, în ce am citit, e doar o faţadă, şi, precum tencuiala scorojită de pe un bloc, dezvăluie, din loc în loc, cărămizile, ţesătura realităţii romanului. Aşa, scoate la iveală nişte reguli pentru jocul întregului roman, nu “jucăuş” (cum face Cortazar), ci rece – ca o ruletă rusească, să zicem. Personajele sunt jucători, şi de obicei nu sunt suficient de puternice ca să schimbe regulile. Trucul constă în realismul fals de la început, în personajele “de carton” care sunt inevitabil absorbite prin crăpăturile realităţii, şi tonul tipic Auster, o atmosferă noir care alunecă spre fantastic. (Acum mi s-a făcut dor de o carte din asta, mulţumesc Alin!)

Next: Dau de un post scris de Dorin pe tema adolescenţilor Emo. Postul vorbeşte de la sine, iaca şi linkul. In el găsiţi o altă legătură către o petiţie legată de literatura în şcoli. Ar fi frumos ca elevii să aibă alocată o sumă strict pentru cărţi, dar situatia ar putea sa degenereze. Mi se pare genială ideea, atâta vreme cât nu duce la direcţionarea sumei strict către manuale. Vrem să încurajăm literatura, lectura, beletristică (şi nu numai) dar nu manuale. (Uite ca am gasit ceva de zis pe chestia asta…) Oricum, foarte mişto postul lui Dorin. De la el, am pus-o pe Raluca (Botache) în blogroll. Şi ea scrie mişto, tot pe aceeaşi temă emo-ţională, aici.

Şi cam atât. Nu am foarte multe bloguri pe care mă uit, şi pe alea pe care mă uit, lumea nu prea scrie… Asta este.

Steven Moffat, don’t let us down!

Ieri, Steven Moffat a fost numit “lead writer” si “executive producer” pentru Doctor Who. Am vrut sa scriu despre asta, dar am aflat, dureros, ca Internet Explorer si WordPress nu se impaca.

Pentru fanii care nu s-au obosit sa se uite la Credits, Moffat a scris episoadele The Empty Child, The Girl in the Fireplace si Blink.

Blink a fost un episod stand-alone. Cica a castigat Bafta Craft Awards, anul asta. Mi-a placut pentru ca nu se concentreaza pe Doctor, precum restul episoadelor din serie, ci pe timp si pe paradoxuri. Se joaca frumos cu povestea, cu secundele si cu firele narative, de la inceputul care nu are nici o legatura cu seria, pana la finalul circular, cu personajele total straine, ale caror storyline-uri se leaga doar tangential cu Doctorul si cu Martha. Mi s-a parut geniala ideea ingerilor de piatra care se misca doar cand nu te uiti la ei – o mica metafora pentru timpul in sine (time flies when you’re having fun, huh?). Moffat nu s-a jucat in povestea centrala, ci in consecintele ei. Si a fost misto.

Am aflat stirea aici. Si aici cititi despre plecarea lui Davies.

Si un trailer pentru Blink. Brilliant!

Free prose online, yay!

Pentru ca am prea mult timp liber, gasesc treburi din astea. Aveti search dupa autori. Sunt niste povestiri dragute – luate de pe o serie de site-uri. Acum trebuie doar sa le citesc. 

 

Shameless self-pimpage

Sunt online. Puteţi să mă citiţi în revista Nautilus (nautilus.nemira.ro), pentru că am şi eu o povestioară acolo. Şi este în engleză. Chiar eram curios dacă lui Michael o să-i placă povestea (profit de ocazie ca sa-l intreb aici). Ieri deja devenisem nerăbdător, seara accesam site-ul şi mă plângeam lui Dorin pe messenger – aaah, they hate my literature, nooo, I can’t write, discursuri motivaţionale de genul ăsta.

“The Red Eye-Bird” e putin mai veche. A început ca un exerciţiu pentru care dau vina pe Cristi. Ideea mi-a venit în autobuz. Anyway… read on, right here.

For ye IBMers out there…

Imi iau la revedere de la laptop (the sorrow!!) si de la peisajul Bucharest Business Park-ului, si sunt inca uluit ca am ajuns la birou la timp, acum, la sfarsit. Ma gandesc la “the great unknown” care ma asteapta dupa ce parasesc incinta. Ma uit la birourile goale din fata mea (este 2 mai) si mi-aduc aminte ca in primele zile m-a ingrozit linistea de aici. A fost o tentativa de radio in surdina, dar a esuat. Acum e tacere…

Macar pot sa stau sa bloghez, in sfarsit, fara ma roada constiinta

Astazi a fost ultima zi.

There are so many things you need to know
And I wanna tell you before I go
But it’s hard to think of just what to say…