A trecut perioada de writer’s block cu care am început blogul ăsta – nu înseamnă că scriu mai mult pe blog, dar asta este – şi acum reuşesc să pun două fraze cap la cap fără să urlu şi să lovesc delete-ul.
Pentru cine nu ştie şi n-a citit tentativa de pagină numită “What’s this all about” de pe blogul ăsta, scriu SF, Fantasy şi proză care conţine un element fantastic.
Deci ok, am scris, am scris destul de mult, după cum poate şi Cristi să depună mărturie (fiindcă am scris împreună cu el). In proză, cantitatea contează mai puţin, dar pentru cineva care tocmai a ieşit din blocaj, faptul că a reuşit să scrie aproape în fiecare zi (desigur, cu nervii adiacenţi şi cu caps-lock-ul mereu activ pe messenger) este cât se poate de satisfăcător. Şi stau şi scriu, şi merge, şi personajele se dezvoltă, şi încep să mă distrez, şi învăţ o serie de trucuri noi pe care le descoperi numai într-o povestire lungă (ca să nu te plictiseşti de propriul univers), şi iată-mă pus în faţa ultimei propoziţii, pun punct, scriu mândru “sfârşit”, salvez, dau să închid şi… stupoare!
Nu am titlu. Mă gândesc. Trec din nou prin toată povestirea. Mă întreb. Mai trec odată. Citesc pasajele cheie. Nimic. Incerc să dorm cu speranţa că voi visa titlul. Nimic. Şi aşa trec zilele.
Aşa se întâmplă de fiecare dată când scriu o poveste fără să mă gândesc din start la titlu. Lumea (dintre cei mulţi care scriu cărţi de „how to write” şi pun pasaje pe net) spune că este bine să te gândeşti la titlu după ce termini de scris povestea. Motivele sunt evidente. Aduni esenţa poveştii după ce este gata, încerci să subliniezi ce spune cu adevărat povestea, bla, bla, dar la mine nu merge. Mă blochez. Imi pare că povestea arată mai bine fără titlu, că un titlu ar îngrădi-o.
Către cei cu afinităţi scriitoriceşti (şi nu numai) dintre voi: Cum alegeţi un titlu? Cum vă daţi seama când un titlu este bun? Şi alte păreri…
