Footprints of Ghosts (1) – Orăşenii rar privesc în sus

Încep cu ideea că nu contează prea mult ce zic. Pe nimeni nu interesează, în mod practic, ce voi scrie în postul ăsta. Momentan mă uit la pagina albă de Word (da, îl scriu în Word şi-i dau copy paste, mi se pare mai rustic aşa). Ok, o să rămână. Ok, o să-l citească nişte lume. N-am idee de ce îl vor citi persoanele respective, nu ştiu de ce l-aş citi (reciti) eu, după ce îl postez, la fel cum n-am idee de ce ar intra cineva pe blogul meu, având în vedere că l-am lăsat de izbelişte atât amar de vreme. Contează? Momentan nu. Da, sunt într-o dispoziţie din aceea, şi am o serie de lucruri de zis, dar nu ştiu cum să le zic. Pe scurt, probabil e dispoziţia perfectă pentru bloggerit, probabil nu e.

Da, o să fie un post cam emo. Dacă nu vă convine mergeţi din click în click în altă parte.

Teoretic totul a început cu Cristi – mi-a aruncat pe g-talk câteva comentarii şi majoritatea linkurilor, am purtat câteva discuţii şi mi-a arătat o carte, toate lucrurile culminând cu noua (oare?) pasiune a mea pentru Bucureştiul vechi. Pe tema asta găsiţi un blog scris frumos aici.

Mai precis, căutaţi postul referitor la grădina (parcul) Ioanid. Acum îi spune Ion Voicu, fără nici un sens, doar pentru că un nene a construit capul de marmură al unui alt nene, în locul unde, cândva, erau câţiva copaci şi o groapă cu nisip. După cum am citit, autoarea blogului respectiv a văzut Ioanidul din liceu, un loc de refugiu cu altfel de poveşti; eu am umblat pe acolo inainte de scoala. Am aflat de curand, de la Cristi, că în locul respectiv a fost o mlaştină; şi am citit povestea unui călăreţ care s-a pierdut acolo, înghiţit de ceaţă cu tot cu armăsarul. Cică n-au auzit decât strigătul lui, apoi tăcere. Acum, în locul acela e un parc, ca o mare grădină interioară, umbrită de blocuri. Am înţeles că de la librarul Gheorghe Ioanid îşi trage parcul numele; el a plantat primii copaci, se pare. Mă întreb dacă acei copaci mai există. Mă întreb dacă pământul în care au fost plantaţi mai există, dacă o parte din umbrele caselor îşi păstrează forma de altădată, dacă apa care umple micul heleşteu (i-aş spune iaz, sau lac, dar unul e prea mic, altul e prea mare) oglindeşte acelaşi cer. Chestii din astea. Şi pe măsură ce merg pe acolo, aflu că răspunsul e da.
Mă plimb pe porţiunea din strada Aurel Vlaicu şi ajung în faţa unei case (asta se întâmpla anul trecut, facem un flashback ca să introduc poza de alături). Mă uit la intrare, un gang care-mi pare răcoros; mă uit de-a lungul străzii, văd lumea indiferentă cum trece pe lângă mine; mă uit la stâlpi, care au rămas aceiaşi. Şi iedera, care-i la fel. Fac o poză (asta pe care o vedeţi alături), şi urmează să mă gândesc, timp de un an, cum s-o impărtăşesc. I-am arătat-o lui Dorin şi a crezut că respectiva clădire e arsă. Nu. Nimic senzaţional. E doar iederă.

Japan – Ziua 3 şi restul – le Fin!

Cade o mână, cade un picior şi la sfârşit cade tot leprosul… Aşa şi aici. Nici nu mai ştiu de când nu am scris pe blog. Mi-e şi frică să mă uit la data ultimului post aşa că n-o să mă uit (ah, fir-ar, tocmai m-am uitat!). In orice caz, acum e martie – suficient de aproape de 1 cât să transmit un Mărţişor general tututor fetelor care ajung pe aici – şi a trecut destulă vreme de când am stat cu Adrian să ne uităm la ultimul film (Inspiră, Expiră), păşind din cinematecă dornici să muncim pe plantaţii de trestie de zahăr. O să acopăr pe scurt cele câteva filme pe care le-am văzut/ratat din festival şi apoi o să trec la postul următor, pe care chiar vreau să-l scriu.

Ca să încep:

Ziua 3: Filmul de afiş al festivalului, Ping Pong Bath Station, abordează relaţiile interumane ca un joc de ping-pong. O să ziceţi, probabil: yeah, ok, şi care-i faza (sau o să-mi aruncaţi un „fabulos” sarcastic şi o să închideţi pagina. N-o să detaliez, ca să nu stric farmecul, dar vă cer să urmăriţi mingea unui joc de ping-pong şi să vă ascultaţi apoi zgomotul unei mingi asemănătoare, de data asta făcută din cuvinte. Pot juca doi sau mai mulţi indivizi, iar ideea generală este să nu laşi mingea să cadă. Mi s-a părut o comparaţie superbă, chiar dacă realizarea a adoptat un stil prea occidental pentru ce voiam la momentul respectiv.

Ziua 4: Femei în oglindă – poate ar fi fost un film cât se poate de reuşit (vezi motivul oglinzii sparte), dar muzica din fundal şi momentele în care personajele se blocau în sublinierea dramatismului m-au lăsat rece. Am ajuns la o jumătate de oră după ce a început, poate de-aia nu am prins din plin atmosfera. Am fost cu Mihai şi ne uitam unul la altul, gata să izbucnim în râs de fiecare dată când cele trei femei care-i dau titlul se priveau şi-şi aminteau de valuri, iar sunetul voia să puncteze suspansul, dar nu reuşea decât să ne facă să chicotim. Ştiu (la o lună sau mai bine după? e ceva) că era vorba despre o femeie cu amnezie. Celelalte două (fiica, respectiv mama amnezicei) nu erau sigure dacă aceasta este cu adevărat rubedenia lor. Au ajuns în Hiroshima, gata de alte descoperiri fabuloase, când ne-am hotarat sa plecam din sală. Valuri. Muzică. Mnu… Bere la Spring Time :joy!:

Ziua 5: Hoinarii l-am văzut cu Cristi şi nu am fost foarte atent la film, dar de data asta am stat la tot. Povestea se învârte în jurul a doi actori (ştiu din pamflet că personajele sunt actori, în film nu ţin minte să se fi menţionat lucrul ăsta) care încearcă să ajungă undeva, să facă un film (cred). Il invit pe Cristi să completeze, dac-o voii. Mi-aduc aminte de singurul personaj feminin care conta, din cauza unei scene foarte mişto realizată: cei doi actori o întâlnesc pe o plajă (şi-a pierdut hainele, dar nu de-asta mi-a rămas în memorie) şi când ajung să o cunoască încep să-şi dea cu părerea, între ei, referitor la identitatea ei. Aşa că îi fac o poveste. Nu stric scena. Zic doar că povestea culmina cu „Her womb was throbbing”, fază la care am râs amândoi. Am renunţat să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în restul serii.

Ziua 6: Inspiră, expiră – ultimul film, la care a venit şi Adrian (acelaşi Adi cu care mă vorbisem să merg la toate, go figure). Inspiră, expiră este un film motivaţional. Dacă simţiţi spiritul comunist curgându-vă prin vene, găsiţi-l, vedeţi-l, it’s a must. Povesteşte peripeţiile (deşi este un cuvânt greu şi care nu merită asocierea cu filmul ăsta) unor tineri adunaţi pe o plantaţie de trestie de zahăr. V-am captat deja interesul? Aşa ziceam şi eu. La sfârşit, echipa de tineri reticenţi reuşeşte să lucreze împreună şi termină de plantat. Pe tot parcursul celor două ore şi ceva, şi eu şi Adrian ne rugam ca măcar unul din tineri să aibă un trecut misterios, să fie un ucigaş în serie sau să nutrească planuri de suicid în masă. Dar ne pare rău, noi vrem doar să culegem trestie de zahăr, dacă aveţi ceva împotrivă depuneţi plângerile afară! Am stat, totuşi, până la sfârşit. Plotul este clasic, liniar şi un bun exerciţiu, dacă vrei să faci ceva ce s-a mai făcut de zeci de ori până acum. Am ieşit de acolo întrebându-ne unde-i cel mai apropiat centru de distribuire a raţiilor, că ne era foame, şi, motivaţi de tot ce văzuserăm, am zis să mergem la casele noastre să ne odihnim entuziasmul pentru o nouă zi de muncă. For the people!

Cam atât. Din tot festivalul am pierdut filmuleţul numit GO. Asta este. Şi am stat atâta vreme ca să scriu postul ăsta, iar mâine, sau când mă sinchisesc să-l citesc, o să mi se pară o mare porcărie. Momentan sunt resemnat. Simţeam nevoia să lovesc tastatura.

In ansamblu, mi-a plăcut.
Din tot festivalul am trei filme demne de recomandat: cel cu meduza (Bright Future – Viitor luminos), actor în rol secundar (Byplayer) şi Ping Pong Bath Station. Restul le apreciez mai bine cu altă ocazie, într-un univers paralel, unde sunt o altă persoană. Acum că v-aţi săturat de japonezi… Sayonara, for now!