Prin anii 1960, Chicago Tribune publica nişte mini-articolaşe despre posibilele schimbări tehnologice pe care le va aduce viitorul. Majoritatea se referă la anul 2000. Va fi lumină 24 de ore din 24! Vor exista roboţi care ne vor servi! Vom avea o autostradă până în Rusia! Vor exista spitale în spaţiu! Şi alte asemenea miracole tehnologice. Este frumos să vezi arta lui Arthur Radebaugh în acţiune, imaginând o piscină transparentă, o servitoare robot, un interviu prin videofon şi altele.
Am găsit astea pe un blog numit Paleofuture – a look into the future that never was. It’s bloody brilliant! Conţine o sumedenie de referiri la viitor, aşa cum a fost închipuit în diverse asemenea articolaşe – conceptul de la baza blogului se numeşte retro-futurism. Enjoy!
Ieri am predat un referat despre armele nucleare şi profit de asta ca să dau linkuri către trei site-uri foarte mişto în domeniu.
Avem întâi http://www.atomicarchive.com/ un locşor în care poţi afla diverse chestii de bun simţ, precum detalii despre Hiroshima & Nagasaki, câteva lucruri tehnice despre Fat Man şi Little Boy, despre Proiectul Manhattan, hibakusha precum şi aspecte din diverse tratate ulterioare ca The Non-Prolification Treaty (NPT). Avem şi poze, video-uri, şi alte informaţii utile. A must see, pentru oricine vrea să scrie/ştie despre efectele armelor nucleare.
Apoi avem http://nuclearweaponarchive.org/ unde se adună informaţii cu tona, de la detalii tehnice pentru cine este pasionat de fizică la scheme exacte – sunt convins că dacă găseşti undeva nişte uraniu poţi folosi site-ul ăsta pentru a-ţi face o bombă acasă. Un material chiar prea extensiv pentru scriitorii de ficţiune post-apocaliptică sau nucleară. O treabă foarte mişto o găsiţi aici, unde se detaliază efectele exploziilor nucleare, de la iarna nucleară la aspecte fizice concrete privind explozia propriu-zisă.
Îmi place să citesc blogurile cu regularitate, mai ales în ceea ce priveşte fandomul SF, încercând să găsesc articole în genul a ceea ce a scris Horia Ursu pe Nautilus. Uitându-mă însă pe discuţia “în toi”, observ că mare parte a conversaţiei se învârte în jurul unor scandaluri de tipul “eu mi-am publicat povestirea, voi aţi recenzat-o negativ, e vina voastră că n-aţi înţeles nimic!” – a la Barton Fink – “I am an artist, you monster, I create!” . Keep reading →
Pentru că vreau să fiu consecvent în postări şi totodată mi-este lene să gândesc un post pertinent, dau copy-paste la o povestioară de-a lui W. Somerset Maugham, pe care am auzit-o prima dată în Sliders (serialul cu lumi paralele). O puteţi găsi aici. Titlul este “The Appointment in Samarra”, şi vorbeşte despre inevitabilitate.
Scrise din 1927 până în 1930, povestirile din Shadow Kingdoms au marele atu că pot fi citite oriunde, oricând. În metrou, în tramvai, autobuz, pat, canapea, seara, după-amiaza etc., sunt menite să te prindă de la prima frază şi să te arunce în lumea lor, cu foarte puţin efort.
Robert E. Howard a fost creatorul lui Conan Barbarul (trebuie să fi văzut măcar un film cu guvernatorul Californiei – aşa că nu o să intru în detalii), alături de Kull Cuceritorul (jucat de Kevin Sorbo într-un film pe care nu cred că vreau să-l văd), şi puritanul Solomon Kane (al cărui film s-a lansat – în anumite ţări – în 2009), printre alţii. Primul meu contact cu Conan, pe lângă desenele animate difuzate pe italieni, a fost o cărţulie tradusă prin ‘90 ce conţinea Turnul Elefantului (The Tower of the Elephant) . Îl înfăţişază pe Conan ca hoţ dibace, nu ca barbar gata să hăcuie orice. Şi toată povestea cu extraterestrul sub cu cap de elefant – pe care n-am de gând s-o spun aici – m-a făcut să visez, măcar în subconştient, să citesc şi altceva din Robert E. Howard. Şi uite că am avut ocazia.
Pentru că am scris mai demult despre un trailer la o carte de Murakami şi mi-am adus aminte cât îmi plac chestiile astea, că nu se fac la noi, de ce, de ce etc. etc., vă embeduiesc pe fugă trailerul la Writers of the Future #25 (celelalte trailere le găsiţi aici).
Îmi place la nebunie cum folosesc schiţele ca să ilustreze poveştile din carte (nu am citit cartea, dar presupun că asta se intenţionează – also, am găsit-o la 5 euro pe bookdepository, şi sunt tentat, dar să nu facem reclamă). Din ce înţeleg antologiile sunt compuse în urma unui concurs de pe site: http://www.writersofthefuture.com/
Concursul se adresează scriitorilor începători iar juriul este format din scriitori ca Orson Scott Card, Anne McCaffrey sau Larry Niven. 17000 cuvinte, engleză, mai multe reguli găsiţi aici. Doar o singură chestie mi se pare vagă, şi anume:
“4. The Contest is open only to those who have not had professionally published a novel or short novel, or more than one novelette, or more than three short stories, in any medium. Professional publication is deemed to be payment, and at least 5,000 copies, or 5,000 hits.”
Numai cele plătite intră în categoria “professional”? Rămâne de întrebat în cazul în care trimit vreo povestire. Până atunci enjoy the trailer!
Later edit: Datorită WordPress am găsit şi bookscreening.com – un site dedicat trailerelor de cărţi. Deocamdată nu ştiu ce să cred, nu prea m-au impresionat trailerele de acolo, dar e o resursă drăguţă pe tema asta.
Pentru că se pare că nu pot să mă concentrez pe statistică, dau de chestii foarte mişto pe blogul altor oameni. Bebe şi Voicu vorbesc frumos de vremuri ale SF-ului românesc pe care mi-aş fi dorit să le fi prins, aceleaşi vremuri în care conceptul de rachetă nu fusese înlocuit cu navă spaţială, iar călătorii se mai numeau încă astronauţi.
Am găsit acum un an sau doi cele câteva cărţi (încă sper să am mai multe) pe care le-au cumpărat ai mei din colecţia Fantastic Club, printre care şi următoarea:
Ray Bradbury – Here there be tigers este cartea care mi-a înnoit pasiunea pentru SF. Vorbesc de SF-ul clasic: rachete, planete misterioase, civilizaţii îndepărtate, tot tacâmul. Mi-a plăcut la nebunie, de la cum a fost scrisă la realizarea coperţii. Poveştile captează tipicul Bradbury, care nu se considera scriitor de SF – este proză concentrată pe om, nu pe ştiinţă. Treaba asta este surprinsă cel mai bine în povestea care-i dă titlu. Planeta din “Aici sunt tigri” poate fi văzută ca o metaforă a SF-ului în sine – o planetă îndepărtată care se comportă ca un om, cu geloziile, afecţiunile şi furia unei fiinţe umane. Dacă nici asta nu-i o metaforă pentru arta SF, puţine lucruri mai sunt.
Oricum, sunt fericit că am găsit o bună parte din colecţie, măcar informativ. Anticariatele mă tratează cu “poftim? nu, îmi pare rău” când îi întreb de Fantastic Club. Din librării a dispărut de multă vreme. Şi erau multe. Aş încerca să fac o listă, dar au acoperit Bebe & Voicu destul de bine treaba asta, plus că imaginea de pe copertă e ca o glazură pentru nostalgici.
Uite şi un post pe fugă. Cu mulţumiri spre Octav care mi-a dat ideea să le caut pe youtube, embeduiesc prima parte din ’80s Cartoons Intro Overload!
Sunt 8 părţi, le-am văzut pe toate cap-coadă şi la sfârşit, după trei ore de pop-rock cu versuri tematice şi ritmuri vivace, vroiam să omor pe cineva cu un animal de pluş. Acum mă simt mai bine şi pot să vă explic.
Sunt genericele din seriale de desene animate difuzate în anii ‘80-’90, de la He-Man până la Chimpmunks şi de la Transformers până la Gummi Bears. Unele sunt bolnav de vesele (Care Bears FOREVER HATE!), dar printre toate am regăsit supereroii care mi-au marcat copilăria – Blackstar, Thundarr, Centurions, Voltron şi Saber Rider, ca să enumăr doar câţiva. Nu sunt nume mari ca Batman sau Superman, dar încă sunt uimit ce mişto arăta franţuzescul Ulysses 31 – sau Galaxy Rangers sau Bravestarr, care nu au ajuns încă pe la noi. Cel mai mult mă enervează că nu am văzut Thundercats (până ieri îl confundam cu Swat Kats) şi că nu mai ţin minte decât sporadic evenimentele din Saber Rider.
Pentru că ştiu să caut pe google: http://www.alanmooreinterview.co.uk/ – interviuri cu Alan Moore, o compilaţie destul de completă. Cine vine prima dată pe aici şi nu ştie cine este Alan Moore, are de a face cu tipul care a scris Watchmen, V for Vendetta, From Hell, Promethea câteva numere din Swamp Thing, Batman şi altele – practic zeul personal al tuturor iubitorilor de comicuri.
Tocmai i-am terminat de curăţat altarul când iată-l pe Dorin cu un comentariu la un interviu cu Moore. Şi mie mi-a plăcut citatul cu “the world is rudderless”, mai mult pentru că exprimă atât de bine sentimentul pe care îl resimţi în toate comicurile lui de marcă. În V for Vendetta este evidentă treaba – când un singur anarhist în costumul lui Guy Fawkes reuşeşte să răstroarne ordinea socială începi să te întrebi dacă ordinea respectivă era stabilă de la bun început. În From Hell, nobilimea pare coruptă la un nivel ce transcede ceva-ul putred al Danemarcei, iar personajul care depăşeşte timpul şi spaţiu şi ascede la o percepţie atemporală este un criminal. Iar în Watchmen, eroii întregii naţiuni sunt ei înşişi imperfecţi, singurul care poate stabili ordinea este Doctor Manhattan, care din păcate nu mai înţelege umanitatea, iar în final se pune problema compromisului dintre două opţiuni intrinsec greşite.
Într-adevăr, lumea lui Moore nu are cârmă.
Nu mă aventurez, ca Dorin, să spun că nici lumea asta nu are. Poate cineva este acolo şi dă la manivelă, dar mă gândesc că poate-i beat şi încurcă punctele cardinale. În orice caz, hai să embeduiesc începutul unui interviu. Sper să-l mai ţină youtube-ul, că este destul de mişto. Stewart Lee (funny man) vs Alan Moore (funny-paper writer).
