Filthy Keyboard

Pentru ca am prea mult timp liber, gasesc treburi din astea. Aveti search dupa autori. Sunt niste povestiri dragute - luate de pe o serie de site-uri. Acum trebuie doar sa le citesc. 

Sunt online. Puteţi să mă citiţi în revista Nautilus (nautilus.nemira.ro), pentru că am şi eu o povestioară acolo. Şi este în engleză. Chiar eram curios dacă lui Michael o să-i placă povestea (profit de ocazie ca sa-l intreb aici). Ieri deja devenisem nerăbdător, seara accesam site-ul şi mă plângeam lui Dorin pe messenger – aaah, they hate my literature, nooo, I can’t write, discursuri motivaţionale de genul ăsta.

“The Red Eye-Bird” e putin mai veche. A început ca un exerciţiu pentru care dau vina pe Cristi. Ideea mi-a venit în autobuz. Anyway… read on, right here.

Imi iau la revedere de la laptop (the sorrow!!) si de la peisajul Bucharest Business Park-ului, si sunt inca uluit ca am ajuns la birou la timp, acum, la sfarsit. Ma gandesc la “the great unknown” care ma asteapta dupa ce parasesc incinta. Ma uit la birourile goale din fata mea (este 2 mai) si mi-aduc aminte ca in primele zile m-a ingrozit linistea de aici. A fost o tentativa de radio in surdina, dar a esuat. Acum e tacere…

Macar pot sa stau sa bloghez, in sfarsit, fara ma roada constiinta

Astazi a fost ultima zi.

There are so many things you need to know
And I wanna tell you before I go
But it’s hard to think of just what to say…

A trecut perioada de writer’s block cu care am început blogul ăsta – nu înseamnă că scriu mai mult pe blog, dar asta este – şi acum reuşesc să pun două fraze cap la cap fără să urlu şi să lovesc delete-ul.

Pentru cine nu ştie şi n-a citit tentativa de pagină numită “What’s this all about” de pe blogul ăsta, scriu SF, Fantasy şi proză care conţine un element fantastic.

Deci ok, am scris, am scris destul de mult, după cum poate şi Cristi să depună mărturie (fiindcă am scris împreună cu el). In proză, cantitatea contează mai puţin, dar pentru cineva care tocmai a ieşit din blocaj, faptul că a reuşit să scrie aproape în fiecare zi (desigur, cu nervii adiacenţi şi cu caps-lock-ul mereu activ pe messenger) este cât se poate de satisfăcător. Şi stau şi scriu, şi merge, şi personajele se dezvoltă, şi încep să mă distrez, şi învăţ o serie de trucuri noi pe care le descoperi numai într-o povestire lungă (ca să nu te plictiseşti de propriul univers), şi iată-mă pus în faţa ultimei propoziţii, pun punct, scriu mândru “sfârşit”, salvez, dau să închid şi… stupoare!

Nu am titlu. Mă gândesc. Trec din nou prin toată povestirea. Mă întreb. Mai trec odată. Citesc pasajele cheie. Nimic. Incerc să dorm cu speranţa că voi visa titlul. Nimic. Şi aşa trec zilele.

Aşa se întâmplă de fiecare dată când scriu o poveste fără să mă gândesc din start la titlu. Lumea (dintre cei mulţi care scriu cărţi de „how to write” şi pun pasaje pe net) spune că este bine să te gândeşti la titlu după ce termini de scris povestea. Motivele sunt evidente. Aduni esenţa poveştii după ce este gata, încerci să subliniezi ce spune cu adevărat povestea, bla, bla, dar la mine nu merge. Mă blochez. Imi pare că povestea arată mai bine fără titlu, că un titlu ar îngrădi-o.

Către cei cu afinităţi scriitoriceşti (şi nu numai) dintre voi: Cum alegeţi un titlu? Cum vă daţi seama când un titlu este bun? Şi alte păreri…

L-am găsit acum câteva zile (cu un indirect mulţumesc lui Alin, pentru că m-a făcut să văd “Voyage dans la lune”, dupa care m-am mai uitat la alte filmulete) şi sunt curios dacă pot să-l “embed”.

E făcut în 1899 – prin magia cinematografiei! Poate o să scriu mai multe despre el, mai încolo.

Evocation Spirite – Georges Méliès (1899)

Later edit: Weeeee!! I can embed! Aşa… Uitaţi-vă la el în linişte deplină. Mi s-a părut genial că poate exprima atât de multe prin gesturi. Într-un fel, liniştea accentuează senzaţia de “groază” (e pe lista filmelor de groază pre 1900s, pe wikipedia, go figure), deşi filmul nu îngrozeşte pe nimeni. It’s just eerie and uncanny.

More later editing:

Am văzut pe youtube documentarul ăsta – şi acum ştiu că Melies a descoperit în principal trei tehnici de editare: stop-edit (nu sunt sigur că aşa se scrie dar…), fade şi double exposure. Toate se regăsesc în filmuleţul ăsta.

Stop-edit-ul se petrece atunci când întrerupi brusc camera de filmat, muţi obiectul pe care-l filmezi şi dai drumul din nou la cameră. Obiectul o să o să dispară subit din imagine. Aici, Melies foloseşte tehnica atunci când apare/dispare “întunericul” din mijlocul coroanei.

Fade face obiectele să dispară treptat, iar aici e folosit din plin.

Double exposure e o tehnică mai complexă – aşa a reuşit sa se “invoce” pe sine.

Mai mult în episodul următor… (a se citi: “daţi click pe linkul de la documentar, că este realizat destul de ok şi nu merită spoilerele mele, cheers!”)

Nu prea ştiu ce înseamnă leapşa (mă lămureşte cineva?) şi recunosc că nu-mi dau interesul foarte tare. Am deja o leapşa de la Alin pe care i-am promis că o să o scriu. Dar asta a mers mai repede.

Reguli:

1.Put your music player on shuffle.
2. Press forward for each question.
3. Use the song title as the answer to the question even if it doesn’t make sense. NO CHEATING!

(mai zice ceva de bolduit întrebările şi de dat tag la încă nişte oameni, dar mi-e lene)

Via Jen care a luat-o de la altcineva. Prima dată n-am notat nimic, am râs, apoi am făcut din nou. A ieşit ce este mai jos. Comentariile sunt pe italic.

1. How are you feeling today?
The White Stripes – I’m finding it harder to be a gentleman - Nu neaparat adevărat, dar am lăsat-o pe sora mea să-mi facă de mâncare azi… How rude!

2.Will you get far in life?
The Doors – Woman is a Devil - Morrisson zice “She’ll take all your money, then she’ll spend all your gold.” Aşa că probabil n-o sa merg prea departe într-un Cadillac.

3. How do your friends see you?
Loreena McKennitt – The Old Ways - …mdah.

4.Will you get married?
Stereophonics – Feel – i am confused.

5.What is your best friend´s theme?
Tori Amos – Black Dove (January) – er…cine-i născut în ianuarie…

6. What is the story of your life?
Snow Patrol – Black and Blue - …self explanatory, again. Three words. Short story.

7. What was high school like?
Kaiser Chefs – Try your best – well, jucam şah în ora de istorie. Şi chiar mă străduiam…

8. How can you get ahead in life?
The Doors – The Unknown Soldier - o să lupt pentru patrie fără să îmi dezvălui adevărata identitate, DA!

9. What is the best thing about your friends?
Shivaree – All because you told me so - nu ştiu ce să comentez aici. Îmi zice cineva?

10. What is in store for this weekend?
Deep Purple – Watching the sky – OMG, OMG poate cade un meteorit!

11. What song describes you?
Lord of the Dance – Celtic Dream - LORD. OF. THE. DANCE. It’s got a nice ring to it.

12. To describe your grandparents?

Oasis – Untitled – se pare că melodia asta n-are titlu. Dar, fericire, mi-am adus aminte ce mi-a iesit prima dată la partea asta: Oasis- All around the world - guess they’re all over.

13. How is your life going?
Tori Amos – Almost Rosey - parcă eram Black and Blue mai devreme, dar se pare că lucrurile încep să arate… er…roz.

14. What song will they play at your funeral?
Nirvana – About the girl – hope she’s not the one who took my money…

15. How does the world see you?
Braveheart soundtrack – For the Love of a Princess – idem 14

16. Will you have a happy life?
Neil Gaiman – The beers of the ancient Egyptians… – Aici am râs cel mai tare. My life will be happy indeed. Din audiobook-ul Fragile Things. Parte din povestirea Sunbird.

17. Do people secretly lust after you?
The Smiths – Hand in glove – hm…

18. How can I make myself happy?
Happy Mondays – Mad Cyril – să ard primăria ca şi nebunu’ Cyril? Mi-e lene.

19. What should you do with your life?
Snow Patrol – When it’s all over we still have to clear up. -it pretty much sums it up.

Încep cu ideea că nu contează prea mult ce zic. Pe nimeni nu interesează, în mod practic, ce voi scrie în postul ăsta. Momentan mă uit la pagina albă de Word (da, îl scriu în Word şi-i dau copy paste, mi se pare mai rustic aşa). Ok, o să rămână. Ok, o să-l citească nişte lume. N-am idee de ce îl vor citi persoanele respective, nu ştiu de ce l-aş citi (reciti) eu, după ce îl postez, la fel cum n-am idee de ce ar intra cineva pe blogul meu, având în vedere că l-am lăsat de izbelişte atât amar de vreme. Contează? Momentan nu. Da, sunt într-o dispoziţie din aceea, şi am o serie de lucruri de zis, dar nu ştiu cum să le zic. Pe scurt, probabil e dispoziţia perfectă pentru bloggerit, probabil nu e.

Da, o să fie un post cam emo. Dacă nu vă convine mergeţi din click în click în altă parte.

Teoretic totul a început cu Cristi – mi-a aruncat pe g-talk câteva comentarii şi majoritatea linkurilor, am purtat câteva discuţii şi mi-a arătat o carte, toate lucrurile culminând cu noua (oare?) pasiune a mea pentru Bucureştiul vechi. Pe tema asta găsiţi un blog scris frumos aici.

Mai precis, căutaţi postul referitor la grădina (parcul) Ioanid. Acum îi spune Ion Voicu, fără nici un sens, doar pentru că un nene a construit capul de marmură al unui alt nene, în locul unde, cândva, erau câţiva copaci şi o groapă cu nisip. După cum am citit, autoarea blogului respectiv a văzut Ioanidul din liceu, un loc de refugiu cu altfel de poveşti; eu am umblat pe acolo inainte de scoala. Am aflat de curand, de la Cristi, că în locul respectiv a fost o mlaştină; şi am citit povestea unui călăreţ care s-a pierdut acolo, înghiţit de ceaţă cu tot cu armăsarul. Cică n-au auzit decât strigătul lui, apoi tăcere. Acum, în locul acela e un parc, ca o mare grădină interioară, umbrită de blocuri. Am înţeles că de la librarul Gheorghe Ioanid îşi trage parcul numele; el a plantat primii copaci, se pare. Mă întreb dacă acei copaci mai există. Mă întreb dacă pământul în care au fost plantaţi mai există, dacă o parte din umbrele caselor îşi păstrează forma de altădată, dacă apa care umple micul heleşteu (i-aş spune iaz, sau lac, dar unul e prea mic, altul e prea mare) oglindeşte acelaşi cer. Chestii din astea. Şi pe măsură ce merg pe acolo, aflu că răspunsul e da.
Mă plimb pe porţiunea din strada Aurel Vlaicu şi ajung în faţa unei case (asta se întâmpla anul trecut, facem un flashback ca să introduc poza de alături). Mă uit la intrare, un gang care-mi pare răcoros; mă uit de-a lungul străzii, văd lumea indiferentă cum trece pe lângă mine; mă uit la stâlpi, care au rămas aceiaşi. Şi iedera, care-i la fel. Fac o poză (asta pe care o vedeţi alături), şi urmează să mă gândesc, timp de un an, cum s-o impărtăşesc. I-am arătat-o lui Dorin şi a crezut că respectiva clădire e arsă. Nu. Nimic senzaţional. E doar iederă.

Keep reading →

Cade o mână, cade un picior şi la sfârşit cade tot leprosul… Aşa şi aici. Nici nu mai ştiu de când nu am scris pe blog. Mi-e şi frică să mă uit la data ultimului post aşa că n-o să mă uit (ah, fir-ar, tocmai m-am uitat!). In orice caz, acum e martie – suficient de aproape de 1 cât să transmit un Mărţişor general tututor fetelor care ajung pe aici – şi a trecut destulă vreme de când am stat cu Adrian să ne uităm la ultimul film (Inspiră, Expiră), păşind din cinematecă dornici să muncim pe plantaţii de trestie de zahăr. O să acopăr pe scurt cele câteva filme pe care le-am văzut/ratat din festival şi apoi o să trec la postul următor, pe care chiar vreau să-l scriu.

Ca să încep:

Ziua 3: Filmul de afiş al festivalului, Ping Pong Bath Station, abordează relaţiile interumane ca un joc de ping-pong. O să ziceţi, probabil: yeah, ok, şi care-i faza (sau o să-mi aruncaţi un „fabulos” sarcastic şi o să închideţi pagina. N-o să detaliez, ca să nu stric farmecul, dar vă cer să urmăriţi mingea unui joc de ping-pong şi să vă ascultaţi apoi zgomotul unei mingi asemănătoare, de data asta făcută din cuvinte. Pot juca doi sau mai mulţi indivizi, iar ideea generală este să nu laşi mingea să cadă. Mi s-a părut o comparaţie superbă, chiar dacă realizarea a adoptat un stil prea occidental pentru ce voiam la momentul respectiv.

Ziua 4: Femei în oglindă – poate ar fi fost un film cât se poate de reuşit (vezi motivul oglinzii sparte), dar muzica din fundal şi momentele în care personajele se blocau în sublinierea dramatismului m-au lăsat rece. Am ajuns la o jumătate de oră după ce a început, poate de-aia nu am prins din plin atmosfera. Am fost cu Mihai şi ne uitam unul la altul, gata să izbucnim în râs de fiecare dată când cele trei femei care-i dau titlul se priveau şi-şi aminteau de valuri, iar sunetul voia să puncteze suspansul, dar nu reuşea decât să ne facă să chicotim. Ştiu (la o lună sau mai bine după? e ceva) că era vorba despre o femeie cu amnezie. Celelalte două (fiica, respectiv mama amnezicei) nu erau sigure dacă aceasta este cu adevărat rubedenia lor. Au ajuns în Hiroshima, gata de alte descoperiri fabuloase, când ne-am hotarat sa plecam din sală. Valuri. Muzică. Mnu… Bere la Spring Time :joy!:

Ziua 5: Hoinarii l-am văzut cu Cristi şi nu am fost foarte atent la film, dar de data asta am stat la tot. Povestea se învârte în jurul a doi actori (ştiu din pamflet că personajele sunt actori, în film nu ţin minte să se fi menţionat lucrul ăsta) care încearcă să ajungă undeva, să facă un film (cred). Il invit pe Cristi să completeze, dac-o voii. Mi-aduc aminte de singurul personaj feminin care conta, din cauza unei scene foarte mişto realizată: cei doi actori o întâlnesc pe o plajă (şi-a pierdut hainele, dar nu de-asta mi-a rămas în memorie) şi când ajung să o cunoască încep să-şi dea cu părerea, între ei, referitor la identitatea ei. Aşa că îi fac o poveste. Nu stric scena. Zic doar că povestea culmina cu „Her womb was throbbing”, fază la care am râs amândoi. Am renunţat să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în restul serii.

Ziua 6: Inspiră, expiră – ultimul film, la care a venit şi Adrian (acelaşi Adi cu care mă vorbisem să merg la toate, go figure). Inspiră, expiră este un film motivaţional. Dacă simţiţi spiritul comunist curgându-vă prin vene, găsiţi-l, vedeţi-l, it’s a must. Povesteşte peripeţiile (deşi este un cuvânt greu şi care nu merită asocierea cu filmul ăsta) unor tineri adunaţi pe o plantaţie de trestie de zahăr. V-am captat deja interesul? Aşa ziceam şi eu. La sfârşit, echipa de tineri reticenţi reuşeşte să lucreze împreună şi termină de plantat. Pe tot parcursul celor două ore şi ceva, şi eu şi Adrian ne rugam ca măcar unul din tineri să aibă un trecut misterios, să fie un ucigaş în serie sau să nutrească planuri de suicid în masă. Dar ne pare rău, noi vrem doar să culegem trestie de zahăr, dacă aveţi ceva împotrivă depuneţi plângerile afară! Am stat, totuşi, până la sfârşit. Plotul este clasic, liniar şi un bun exerciţiu, dacă vrei să faci ceva ce s-a mai făcut de zeci de ori până acum. Am ieşit de acolo întrebându-ne unde-i cel mai apropiat centru de distribuire a raţiilor, că ne era foame, şi, motivaţi de tot ce văzuserăm, am zis să mergem la casele noastre să ne odihnim entuziasmul pentru o nouă zi de muncă. For the people!

Cam atât. Din tot festivalul am pierdut filmuleţul numit GO. Asta este. Şi am stat atâta vreme ca să scriu postul ăsta, iar mâine, sau când mă sinchisesc să-l citesc, o să mi se pară o mare porcărie. Momentan sunt resemnat. Simţeam nevoia să lovesc tastatura.

In ansamblu, mi-a plăcut.
Din tot festivalul am trei filme demne de recomandat: cel cu meduza (Bright Future – Viitor luminos), actor în rol secundar (Byplayer) şi Ping Pong Bath Station. Restul le apreciez mai bine cu altă ocazie, într-un univers paralel, unde sunt o altă persoană. Acum că v-aţi săturat de japonezi… Sayonara, for now!

M-am abonat la o serie de newsletteruri - ca sa-mi dea si mie lumea mailuri sa ma simt important, dorit si facand parte din societate. Unul dintre ele este Writers.com. Habar n-am cand m-am abonat la el, dar zilele trecute primesc un newsletter de la ei. Il deschid, entuziasmat si printre cateva chestii inteligente (scriitoricesti, despre stil, etc etc) gasesc un articolas care zice, printre altele:

Este ora 17:30

Scrisul pe blog la ora asta înseamnă că nu apuc să văd unul din filmele din festival, ceea ce ma face sa vreau sa sparg chestii si folosesc tastatura ca sa ma descarc. Oricât de boem ar fi conceptul, mersul la cinema de unul singur mi se pare prea apropiat de o viaţă socială zero, aşa că acum stau acasă, mănânc mandarine şi mă gândesc la filmul pe care l-am văzut ieri, la faptul că mi-a fost prea somn ca să scriu aseară, la felul cum proza se îndepărtează uşurel de mine, la secundele care trec până ce ajung să gândesc o frază (în stilul: oare cât mi-o lua să scriu postul ăsta, pentru că postul precedent a durat cam vreo oră) şi… chiar acum am dat de cineva care mai vrea să meargă, aşa că nu mai pierd şi al doilea film! Yay! Thank you kind people!

Pentru cei care nu ştiu despre ce e vorba, daţi click şi uitaţi-vă pe afiş că se vede bine. Poate veniţi. Acum, hai să trecem la filmul zilei de ieri.

Asta-i ce scria în pliant. Copy-paste! yay!

ACTOR ÎN ROL SECUNDAR/ BY PLAYER/ SANMON YAKUSHA
Japonia, 2000, color/ s.engl/ /s.romana/ 126 min Dramă R: Kaneto Shindo/ CU: Naoto Takenaka, Keiko Oginome, Nobuko Otowa

Celebrul regizor Kaneto Shindo (autor, printre eltele, al filmelor Insula-1960 şi Kenji Mizoguchi, viaţa unui regizor-1975) ne spune acum povestea unui vechi actor de cinema,Taiji Tonoyama, care deşi a jucat în peste de 250 de pelicule, a fost mai cunoscut graţie reputaţiei lui de cuceritor. Triunghiul format din el, soţia lui şi amanta mai tânără cu douăzeci de ani, a durat până la moartea starului. Portreul afectuos al actorului este o bună ocazie pentru regizor de a aduce pe ecran episoade mai puţin cunoscute din istoria cinematografului japonez.

Eu n-am avut răbdare să citesc asta înainte să văd filmul, dar din câte văd este destul de cuprinzător în materie de plot. Şi spune chestii care nu reies din film (faza cu peste 250 de pelicule n-o spune nimeni, dar e bine de ştiut). Intrigantă a fost schimbarea subită de titlu – în subtitrările româneşti filmul se numea „Un actor de mâna a treia” (sau ceva de genul ăsta) – iar pe pliante şi în program se numea „Actor în rol secundar”, aşa că nu sunt încă sigur cum a fost tradus filmul (oi căuta „byplayer” în dicţionar, dar nu cred că se traduce prin „de mâna a treia”).

Dar o seară nu ar avea farmec fără amănunte de genul ăsta.

Iar filmul a fost superb. Am râs, am şezut serios şi la sfârşit m-am întristat, aşa cum se cuvine. Aş vrea să-l iau, să-l studiez şi să încerc să găsesc amănunte pe care nu le poţi dibui pe wikipedia. Trec peste personajul central. In orice film biografic, eroul este (trebuie să fie) bine conturat. Nu pot spune cât de bine a fost jucat, pentru că nu am cum să fac distincţia dintre personajul Taiji Tonoyama şi omul (in real life) Taiji Tonoyama. Spun însă că personajul Taiji Tonoyama putea, la beţie, să confunde debaraua cu o toaletă sau să amestece bere şi gin (asta trebuie să încerc şi eu) într-o dimineaţă de mahmureală.

Ceea ce mi s-a părut foarte bine realizat a fost combo-ul dintre secvenţele alb-negru (smulse din cele peste 250 de filme în care a jucat Tonoyama, pentru a fi aşezate în ilustrarea vieţii lui) şi cele color, jucate cu măiestrie. Filmul începe cu o secvenţă din cel mai semnificativ film al său – Insula Goală (Naked Island) – care este şi filmul pentru care a primit premiu (folosit ca încurajare/mustrare pe tot parcursul filmului în stilul „tu eşti acela care a primit premiul ăsta, cum poţi să faci aşa ceva, nu ai pic de ambiţie!”). Iar la un moment dat, introduc secvenţe din “Onibaba” (Vrăjitoarea/Demonul) imediat după ce s-a certat cu soţia. Superb!

Ok, cam atât pentru moment, este 18:15 şi trebuie să fug. Pun linkurile si poze intr-un later edit.

Later edit: am pus linkurile (iaca si despre alte filme ale regizorului) si as pune poze daca as gasi… :sadness: Poate maine, momentan sunt cam obosit. Maine o sa vina si restul de pareri, pentru ca as vrea sa ma documentez despre opera lui Kaneto Shindo inainte de a incerca o parere competenta. Tare as vrea sa vad filmul lui despre hibakusha (Children of the Atom Bomb/Children of Hiroshima)…