Believe it or not…

Pentru acei putini care se intreaba ce mai fac, ma uit la Seinfeld.

Acum o sa va bantuie cantecul asta! Ha, ha!

Jumătate de carte

Ştiu că este o ştire mult prea veche pentru interes general, dar de ce a scos Cotidianul doar jumătate din Omul Ilustrat de Ray Bradbury?

Ok, am dat doar 5 lei pe ea, că era de Moş Nicolae. The Illustrated Man aşa cum vedeţi aici are 18 (optsprezece) povestiri. Noi am tradus doar 8 (opt). Ok, mă anunţă la un moment dat că sunt doar opt povestiri, dar de ce nu şi restul? Plănuiesc să scoată o continuare sau au hotărât că “You have to be this tall to read a whole Bradbury”?

Şi o altă chestie: prin 1999 o anume editură Image a scos aceeaşi carte tot cu opt povestiri. Aceleaşi opt povestiri. Ei nu ne anunţau că nu-i culegerea întreagă, deci din punctul ăsta de vedere am evoluat. Good job! Dar „Errare humanum est perseverare diabolicum” vine vorba. De ce publicăm doar jumătate de carte? Şi de ce facem asta de două ori? Poate-i de la copyright: poţi cumpăra doar jumătate din dreptul de autor asupra unei culegeri? Un sfert?

Povestirile care lipsesc au titluri ca “The Last Night of the World”, “The Exiles” sau “No Particular Night or Morning” – titluri foarte mişto de altfel. Şi toată poanta cu ideea centrală cu omul “desenat din cap până în picioare” se cam duce de râpă, pentru că, presupun, se lămureşte pe undeva pe la sfârşitul colecţiei.

M-am învăţat minte şi nu mai cumpăr vreo traducere decât după ce mă asigur că este cartea completă.

Şi o să citesc Illustrated Man în engleză – a cărei recenzie o găsiţi aici, apropo. Cartea în engleză sunt convins că este de cinci stele, aşa cum zice lumea. Povestirile, alea pe care am apucat să le citesc din varianta tradusă, sunt geniale, dar mai vreau

Monştrii albi cu inimi cenuşii

Cuvânt înainte: Mulţam Cristi pentru cadou. Blazer, citeşte cartea înainte să citeşti review-ul.

The Book Thief – Markus Zusak

Înainte să încep cartea aceasta am văzut „Schindler’s List”, filmat aproape în întregime alb-negru, în apropiere de sau chiar în locaţii istorice din Germania Nazistă. Am văzut lungi convoaie de evrei cum îşi scriau numele pe bagaje înainte să fie repartizaţi în lagăre (bagaje care erau aruncate apoi în grămezi, desfăcute, triate şi confiscate de nazişti, care îngrămădeau lucrurile de valoare şi aruncau restul); am văzut un comandant pe un balcon, ducând o puşcă la ochi, privind prin lunetă şi nimerind o bătrână evreică la întâmplare, apoi un copil şi pe cineva care se odihnea alături; am văzut convoaie de femei ghidate spre o clădire din care ieşea fum, încă nevenindu-le să creadă zvonurile despre păr tăiat şi duşurile care te gazau.

Comparată cu filmul lui Spielberg, cartea lui Markus Zuzak este veselă. Şi genială tocmai din acest punct de vedere.

Este o cărămidă bej de vreo cinci sute de pagini. Se citeşte cam în două zile, o săptămână dacă nu te grăbeşti. Pe spate sunt scrise câteva detalii evidente care apar încă din primele pagini; aflăm de aici că este o carte despre o fetiţă, despre un cântăreţ la acordeon, un boxeur evreu, nişte nazişti şi multe lucruri furate. Furtişagurile se referă în principiu la cărţi şi la mâncare. Mai descoperim că acţiunea se petrece pe strada Himmel, că anul de start este 1939, şi că protagonista – Liesel Meminger– locuieşte cu părinţii adoptivi, după ce ai ei au fost duşi într-un lagăr de concentrare. Aflăm şi cine narează cartea, dar la acest aspect voi reveni peste câteva rânduri.

Când am început s-o citesc nu mă aşteptam să privesc The Book Thief ca pe o carte pentru copii. Avansând printre firele narative care încep în atmosfera întunecată şi rece a unui tren pe timp de iarnă, ştiind că mă găsesc printre mormanele de cadavre şi tristeţea impregnată în piele împânzea peisajul celui de-al doilea război mondial, am fost surprins să văd cum Markus Zusak sapă printre toate astea, trece pe lângă siluetele cadaverice ale evreilor mărşăluind spre lagărele de concentrare, şi descoperă un colţ fericit de lume. Liesel ajunge pe strada Himmel şi rareori povestea iese din cartierul acela – doar imagini sporadice cu Stalingrad şi Viena – iar acolo, timp de cinci sute de pagini, duce o viaţă aproape lipsită de tragedii, presărată cu înjurături (Saumensch, Saukerl şi Arschloch fiind repetate aproape obsesiv de-a lungul cărţii până ce ajung o parte din limbaj, nu atât injurii cât cuvinte pline de afecţiune), plină de cărţi furate, cuvinte şi poveşti pictate pe paginile Mein Kampf-ului. Unul din aspectele cele mai reuşite ale cărţii estee introducerea acestor poveşti din urmă, un fel de meta-naraţiune care, pe lângă oglindirea evidentă a relaţiilor dintre personaje, are darul subtil de a zugrăvi imaginea Fuhrer-ului văzut prin ochii tinerei Liesel Meminger şi cei ai boxeurului evreu Max Vandenburg. Mein Kampf-ul apare în cele mai originale ipostaze: de la cea subtilă a „pădurii de cuvinte” plantată de Hitler la o carte salvatoare – între paginile cărţii, Max Vandenburg îşi ţine efectiv ascunsă cheia spre libertate.

The Book Thief este o carte despre cărţi, despre frumuseţea cuvintelor şi literatură. Fata fură câte o carte, o citeşte, apoi fură alta. În timpul bombardamentelor Liesel le citeşte celor din refugiu pasaje din cărţile pe care le-a furat. La început recuperează o carte dintr-un rug uriaş, o grămadă de opere arse de ziua Fuhrerului. În paginile Mein Kampf-ului îşi pictează Max Vandenburg poveştile, şi tot o carte, la sfârşit, de unde începe povestea, este luată dintr-un maldăr de resturi, citită cu interes şi istorisită de naratorul nenumit.

Povestea lui Liesel este spusă la persoana I, nu de ea, ci de singurul narator aproape omniscient în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe la mijlocul cărţii, după o sumedenie de comentarii din care reiese personalitatea în cauză, observatorul poveştii lui Liesel îşi face o scurtă descriere fizică, marcantă nu atât prin stil cât prin imaginea pe care o evocă: „I do not carry a sickle or scythe. I only wear a hooded black robe when it’s cold. And I don’t have those skull like facial features which you seem to enjoy pinning on me from a distance. You want to know what I truly look like? Find yourself a mirror while I continue.” Moartea lui Zusak nu are coasă ori cap de schelet, nici nu vorbeşte cu litere de tipar ca personajul lui Terry Pratchett. Moartea este un lucrător nu foarte entuziasmat de ceea ce face, aduna suflete ţinându-le minte după culori – în principiu după culoarea cerului. (Motivul cerului este un element des întâlnit în Book Thief, de la strada Himmel – „rai”, „cer” în germană – la norii descrişi, la un moment dat ca monştrii albi, cu inimi cenuşii). Ca narator, moartea prezintă o tehnică interesantă. Ştie ce urmează să se petreacă în vieţile personajelor, ştie cum sfârşeşte fiecare şi cititorul primeşte frânturi fireşti asupra sorţii lor. Ştim din primele trei capitole cum urmează să se termine cartea, iar naratorul susţine că nu sfârşitul contează, ci seria de evenimente care ne poartă până acolo – o mica metaforă asupra vieţii, ascunsă sub o mască literară.

Iar The Book Thief se ţine de această idee. Apar destule elemente care sugerează sfârşitul, din păcate până la saturaţie, până când întâmplările din final nu mai surprind ci dezamăgesc, puţin, pentru că voiai să continue. Cartea pare, din punctul acesta de vedere, oarecum timidă. Zusak nu pare să aibă încredere în propriile forţe. Finalul, chiar dacă firele narative sunt legate, devine lipsit de importanţă, iar rezolvarea conflictelor nu este suficient de puternică. Când am ajuns la capăt m-am întrebat dacă asta e tot.

The Book Thief este o carte care se pretează la a doua lectură. Aş reciti totul, de la capăt, cu convingerea că povestea centrală nu este esenţială. Odată ce ştii cum se termină o poveste, o vei privi din unghiuri total diferite, iar cred că The Book Thief este tocmai o astfel de poveste. Am spus că Moartea este un narator aproape omniscient, dar nu mă aventurez în a-l denumi un narator de încredere. Mai degrabă un magician, la prima lectură îţi distrage atenţia cu tot felul de detalii despre ce urmează să se întâmple, iar la a doua te pomeneşti privind întreaga operă cu alţi ochi, găsind tot felul de culori acolo unde totul părea cenuşiu, descoperind cheia dinăuntrul Mein Kampf-ului sau poveştile de pe paginile pictate.

Interview Mania: Orson Welles

Mi-aduc aminte de Citizen Kane ca de ceva de care voiam să scap. M-am uitat prima dată la film întrebându-mă dacă va exploda până la urmă ceva. Am ridicat din umeri indiferent la detaliile pentru care publicul din 1941 s-a înghesuit până i-a acoperit bugetul. L-am văzut aşa cum nu trebuie să vezi Citizen Kane – şi am rămas cu “mda, a fost un film ok” pentru că eram deja obişnuit. Citizen Kane nu te surprinde, acum, când televiziunea deja a adoptat tehnicile lui Welles şi le percepi ca automate, fireşti, de parcă industria cinematografică s-a născut cu ele. Apoi am citit Kavalier&Clay, în care Orson Welles şi Citizen Kane au o apariţie crucială, şi mi-a mai stârnit puţin interesul pentru Welles.

Acum câteva zile m-am pomenit cu telecomanda în mână şi televizorul liber. M-am oprit din apăsat pe butoane când am ajuns la Discovery Channel – se mai întâmplă, chiar şi în generaţia MTv. M-am oprit pentru că vorbeau despre armele de foc Thompson – aşa-numitele “Tommy-guns” pe care le vezi în filmele cu gangsteri. Au fost proiectate la sfârşitul primului război mondial şi, odată ce s-a terminat războiul, producătorii au rămas cu ele în stoc. Au ajuns la traficanţii de arme şi de acolo au devenit simbolul mafiei americane; iar documentarul a continuat, trecând prin personaje ca Al Capone, Lucky Luciano şi Bugs Moran, şi menţionând filme ca Little Caesar (1931), Public Enemy (1931), Scarface (1932) – aşa că am rămas priponit în faţa televizorului şi la un moment dat mi-am luat şi un carnet de notiţe.

Documentarul se cheamă evident Gangsters, are mai multe părţi, am văzut doar Bootlegging Years şi începutul de la Mob Underground, dar asta e mai puţin relevant.

Când am ajuns înapoi la tastatură am căutat continuarea. Ghinion. Gangsters se pare că nu s-a scurs pe Youtube, şi din filmele menţionate am dat doar de frânturi – ca faimoasa „Could this be the end of Rico?” din Little Caesar (Edward G. Robinson, acelaşi care l-a făcut pe Johnny Rocco în Key Largo). Dar căutările n-au fost în întregime fără rost.

Am dat de două interviuri cu Orson Welles.

Primul este în alb-negru, un Orson ceva mai tânăr, cu trabucul caracteristic, vorbind serios despre Citizen Kane şi concepţia sa despre artă. Este foarte fain de observat diferenţele dintre interviurile de atunci şi cele de acum – atunci, lumea părea să aibă mult mai multa răbdare. Totul pare foarte formal, de parcă şi Welles şi interlocutorul lui au emoţii din cauza camerei (cu întrebări aparent stupide de tipul „Does the word home mean anything to you?” iar Welles răspunde „Oh, yes…”). Interviul are vreo cinci părţi dar nu-mi dau osteneala să văd de unde începe.

Al doilea este un documentar uriaş absolut genial – apare în şaisprezece (16) părţi pe youtube – făcut de BBC prin 1982. Scheletul său e un interviu cu Welles despre aproape întreaga sa carieră, presărat cu secvenţe din filmele regizate cât si din cele în care a apărut ca actor. Incepe de aici:

Ştiam deja de pe wikipedia că Citizen Kane s-ar fi putut referi la magnatul William Randolf Hearst, şi aflăm că Welles l-a invitat personal pe Hearst (s-au întâlnit în lift) să vadă filmul, iar magnatul a refuzat. Filmul e plin de poveşti mişto de genul ăsta. Una din cele mai faine se referă tot la Hearst şi la conflictul pe care l-a avut cu Orson: din barul hotelului, cineva îl cheamă pe Welles, „vezi că te caută un poliţist” şi regizorul nostru se face alb la faţă, pentru că de fiecare dată când vorbeşte cu poliţiştii se simte puţin vinovat; dar individul s-a dovedit binevoitor şi i-a spus „Nu te întoarce în cameră”. Welles l-a întrebat de ce. „Te aşteaptă nişte indivizi acolo” i-a zis poliţistul „cu o minoră dezbrăcată, întinsă pe pat şi camere de luat vederi.” Aşa că Welles şi-a petrecut seara în oraş.

Asta mi-a amintit, pe ocolite, de mafioţi.

Aflăm că lucrul pe care l-a urât cel mai mult din industria cinematografică a fost faptul că trebuia să umble după bani. Şocurile cele mai puternice le-a primit când filmele erau editate fără permisiunea lui. Magnificent Andersons, de exemplu, a fost schimbat când regizorul filma pentru guvern în America de Sud – pentru că lumea a plecat plictisită în timpul previewului – şi i s-a filmat un final nou, total pe lângă ideea centrală.

Şi mai sunt micile perle, povestite de cei care au lucrat cu Welles: Jeanne Moreau, John Huston, Charlton Heston, Anthony Perkins etc. Dar deja am făcut prea multe spoilere.

Documentarul este un „must see” pentru oricine e interesat de Welles sau vrea să afle câte ceva despre ce se putea face şi ce nu, cu o cameră de filmat, prin 1941, si pentru cine vrea să (re)vadă Citizen Kane cum se cuvine, ceea ce o să fac cât de curând.

Koop

Pentru că sunt oameni plecaţi pe alte meleaguri care mai dau ocazional pe aici să afle ce mai povestesc, le dedic lor postul ăsta. In special celor din Danemarca, atât de aproape de Suedia, unde i-ar putea prinde pe Koop live mai des decât putem noi, cei de pe plaiurile mioritice.

De unde până unde Koop: am dat de ei prin Alin, via Ana, cărora le mulţumesc mult pentru zilele în care am bântuit obsesiv youtube-ul. Practic sunt doi suedezi, care cântă împreună de aproape doisprezece ani – unul la acordeon şi clape şi altul la sintetizator – care adună în jurul lor mai mulţi indivizi cu alte variate instrumente (de la xilofon, la trombon şi voce). Solistele variază. Au trei albume, ultimul fiind Koop Islands (2006). Prima melodie pe care am ascultat-o de ei, via Alin, m-a determinat să merg la concert.

Koop – Forces

Wonder Boys: “She went crazy, Frances Farmer…”

Întreg postul acesta este o scuză ca să mă laud cu recenzia mea apărută pe bookblog.ro la romanul Wonder Boys al lui Michael Chabon. Ii multumesc lui Cristi pentru ocazie si editare, si  incerc sa mai scriu si altele.  Sunt destul de mândru de ea, deşi stilistic putea fi mai bună. Am încercat să surprind cele mai importante motive ale cărţii, dar am eşuat lamentabil din a surprinde umorul.

Pe blog mai am un post despre filmul Wonder Boys, dar nu sunt foarte mândru de el, asa ca nu pun linkul La vremea respectivă mă surprinsese plăcut cu câtă naturaleţe este ignorat în film conceptul de moralitate – şi mergând pe ideea asta, tot postul respectiv a alunecat într-o aberaţie pseudo-sentimentală presărată cu ocazionalul pahar de whiskey. Mi-a plăcut filmul şi îl recomand pentru cine vrea să-l vadă pe Tobey Maguire altfel decât ca iconicul Peter Parker spre care şi-a direcţionat mai târziu talentul, pentru Katie Holmes care nu-i foarte diferită de Joey Potter din Dawson’s Creek, sau un Robert Downey Jr., o Frances McDormand şi un Michael Douglas care joacă natural – sau pentru cine gustă o comedie neagră în care zac ascunse o serie de motive la care ajungi să cugeţi, retrospectiv. Cartea, desigur, este o mâncare de peşte cu o oarecare altă aromă. Nu foarte diferită ca ton (deşi întunericul din comedia neagră iese mai mult în evidenţă), diferă ca naraţiune, dar oferă tone de surprize plăcute. Este una din cărţile care te face să râzi şi, are destul de multe teme ca, privind înapoi, să îţi pui mintea la contribuţie.

În tentativa (probabil eşuată din start) de a transforma o laudă în ceva util, o să amintesc aici despre Frances Farmer. Cei care au văzut sau au citit Wonder Boys, o să ţină minte referirea la Son of Fury (1942) unde joacă împreună cu Tyrone Power şi Gene Tierney. A fost foarte apreciată pentru rolul respectiv, o fărâmă din care o să embedez aici (and God, I want to see this movie!):

Ulterior, Frances Farmer a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoică şi a suferit mai multe internări, dintre care cea mai îndelungată a fost la Western State Hospital, în Washington. Se zvonea la un moment dat că pe lângă electroşocuri, tratamentul a inclus şi o lobotomie, dar nu s-au găsit dovezi în sensul ăsta. Un alt element care s-ar putea să intereseze este că Jessica Lange a jucat-o în 1982 în filmul Frances.

Şi că tot am început cu un link, hai să termin cu unul: aici puteţi găsi poze cu Farmer.  Printre altele.

Oh, şi am descoperit un blog foarte drăguţ, pentru cei pasionaţi de al doilea război mondial – Yank: The Army Weekly – colecţie de articole şi coperţi dintr-o revistă ce a circulat prin anii ’40-’50 şi în paginile căreia au apărut o sumedenie de actriţe (Judy Garland, Rita Hayworth, Marilyn Monroe, etc.)

Booktalks continuă: Ion Manolescu

Hai să fac o pauză de ceai şi să le dau oamenilor părerile pe care nu le-am scris pe post-it. BookTalks. Am participat şi la prima tură, care s-a ţinut în club A şi unde aveam bere.

De data asta s-a ţinut la British Council, aşa că n-am avut bere. A fost ceai şi cafea, cred, dar trebuia să mă duc până la recipiente şi am preferat să-mi încălzesc scaunul şi să admir fluturaşul pe care l-am primit la intrare.

Chiar a fost bună ideea cu fluturaşul: aveai citate pe el, în caz că nu citisei cartea înainte, şi puteai să îţi faci o idee despre ce avea să urmeze. În schimb, pentru că o fărâmă de spirit de marketing mă face să observ asta, a fost o mica introducere – pentru oamenii care n-au auzit de Derapaj, sau care au auzit, dar nu ştiau mare lucru. Treaba asta se putea face într-un powerpoint care să oscileze sigla BookTalks cu ceva informaţii despre invitat, sau citate. În rest, organizarea a fost lăudabilă – lume care stătea în frig ca nu cumva invitaţii să se rătăcească, la post-it-uri pe care să-ţi scri păreri şi Gotan Project auzit în fundal (melodia cred că era El Capitalismo Foraneo, dar nu sunt sigur) şi alte melodii care au dispărut în umbra Gotan Project.

Despre cartea lui Ion Manolescu – Derapaj – nu pot spune foarte multe, pentru că n-am citit-o. Are o recenzie excelenta aici. Fragmentele care s-au citit nu aveau cum să-mi facă o părere consistentă despre un roman de şapte sute de pagini. Momentan mi se pare un morman plăcut de detalii, aş citi-o doar pentru amănuntele cu care îşi construieşte universul. Se trece de la biciclete la coafor cu uşurinţă, sumedenia de trucuri narative sunt conduse de o voce naratorială sarcastică, de tipul celor care mă urmăresc în ultima vreme (“Wonder Boys” a lui Michael Chabon, are pe alocuri aceeaşi adâncime a detaliilor). Genul de voce în care aş vrea să scriu, ştiu că nu pot, mă oftic si vreau în continuare. Mulţi se vor identifica în amănunte, în sarcasm sau în opiniile naratorului, şi aceasta-i marea laudă pe care i-o aduc.

Când mă duc la un astfel de eveniment mă interesează mai puţin teoriile şi părerea autorului despre ideile transmise în carte. Odată scrise, ar trebui să se poată auto-susţine – Manolescu a spus la un moment dat că, în anumite percepţii, valoarea unei proze (extind aici la orice formă de artă) stă doar în concepţia publicului. Nu mi se pare corect să încercăm să smulgem de la autor părerea lui personală despre lucrurile pe care le-a scris. Oricât de fascinantă ar fi o conversaţie de genul ăsta, mi se pare firesc să-l laşi pe scriitor să-şi poarte masca până la capăt. Cu alte cuvinte, mă interesa mai puţin ce credea Ion Manolescu despre estetica clădirilor bucureştene – repet, oricât de fascinantă i-a fost în final, părerea. Într-o întâlnire cu autorul, dacă este să aleg între părerile lui personale şi opiniile personajelor, mă interesează mai mult cele din urmă – şi cum s-a ajuns la ele.

Aşa că am ascultat cu atenţie întrebările aproape filosofice şi am făcut ce mi s-a părut firesc să fac: am căscat. Cristi s-a uitat urât la mine.

Până când nu s-a ajuns la subiectul care mă interesa nu am putut aprecia în întregime evenimentul. Şi s-a ajuns. În cele mai bine de două ore de întrebări, s-a atins şi partea de tehnică scriitoricească. Dacă tot îl ai pe individ acolo, dacă tot a scris şapte sute de pagini, întreabă-l cum a reuşit, cum şi-a organizat scrisul, chestii din astea. Trec peste “cum ţi-au venit ideile?” pentru că mi se pare o întrebare tâmpită, sau, cel puţin, fără posibilitatea unui răspuns coerent – dar per ansamblu, într-un astfel de eveniment, prefer să-l cunosc pe scriitorul Ion Manolescu, nu pe profesorul la litere Ion Manolescu. Şi altfel decât prin tehnici şi sfaturi practice, nu avem cum. Manolescu a răspuns parţial cum mă aşteptam: impune-ţi un ritm constant; scrie şi atunci când simţi nevoia să scrii; ne-a spus că îşi notează ideile cât de des poate, ca să nu se piardă (o chestie care se regăseşte, bănuiesc, în abundenţa de detalii cu care ne-au surprins citatele). Nu mi-am dat seama concret dacă scrie pentru public sau pentru universurile care le crează, dar presupun că tinde spre hibridul ideal dintre cele două.

La sfârşit am mai stat cu cei de la Bookblog o vreme şi m-am băgat ca musca în lapte într-o conversaţie despre benzi desenate, din care am ieşit de parcă laptele frigea şi musca a preferat să stea pe marginea castronului. L-am căutat pe Alan Moore pe rafturi, pentru că ştiu că au From Hell la British Council, dar erau aranjate în aşa fel încât taman partea cu benzile desenate era lipită de perete. Asta e. M-am învârtit pe lângă discuţiile centrale până am ieşit, gândindu-mă la măşti. Fiecare se comportă altfel în funcţie de anturaj, şi chestia asta o observi mai ales când vezi pe cineva în faţa publicului – Ion Manolescu a păstrat o distanţă academică. Mă gândesc că este normal, după o experienţă profesorală să faci (poate automat) treaba asta, deşi mi-ar fi plăcut să se apropie mai mult de public.

Discuţiile amicale, la care am asistat în final, mi-au sugerat că da, e normal să îţi ascunzi emoţiile sub o mască profesorală şi că Ion Manolescu – scriitorul – este o persoană foarte mişto (fan Pif! şi Cutezătorii, cu hobby-uri în industria de comic-books şi vechile pulp-uri; mă întreb cum introduce benzile desenate în roman, şi va trebui să-l citesc pentru asta).

A fost bine. Felicitări oamenilor de la Bookblog, mai vreau

3 luni de trăit cu leapşa

Uite am primit o leapşa de la Ameer. Am mai primit acum o săptămână o leapşa cu biblioteca de la Cătălin Sandu, dar încă n-am ajuns în camera alăturată să iau aparatul de fotografiat. Din fericire, în leapşa asta nu trebuie să pozez nimic.

Zice aşa:

Dacă mai ai 3 luni de trăit şi poţi citi doar 3 cărţi, care ar fi acelea?

E clar că nu pot să citesc Gene Wolfe – orice carte de Gene Wolfe îmi ia pe puţin patru luni, orice ar spune regulile. Mai e clar că nu pot să termin Yiddish Policemen Union (Michael Chabon) că aş rămâne blocat tot pe la pagina 100, şi aş adormi până mi se termină timpul. Nu are sens să mă apuc de clasici (n-am citit încă Melville), dacă nu m-am apucat până acum aştept reîncarnarea, poate prind un autobuz înapoi şi chiar ajung să-i cunosc pe vreunul din ei. Şi e mult prea clar că nu o să apuc să-mi citesc propria biografie, sau dacă da, nu ar intra în categoria carte – să-i zicem nuvelă, dar se înclină periculos de mult spre schiţă.

Aşa că:

1. Intâi termin ce citesc acum, pentru şi aşa am lăsat destule lucruri neterminate – Michael Chabon “Wonder Boys”. Apoi o să dau drumul la film pe fundal şi îl pun pe repeat timp de trei săptămâni, cu speranţa secretă că o să mă reîncarnez în Michael Douglas. Cartea pe care o termin se pune? Dacă nu, iau Oracle Night, pe care mi-a împrumutat-o Alin şi o să fie Paul Auster Fever vreo săptămână.

2. Apoi aş aborda şi eu problema cu haiosul pe care o pune Ameer. De ce să citeşti la sfârşit despre o tragedie, când poţi să pleci cu zâmbetul pe buze, fluturând din mâini şi întrebându-te dacă acolo o să găseşti Guinness? Dar n-aş citi Pratchett. Aş lua Trei într-o barcă – Jerome K. Jerome, din două motive: 1) pentru că mi l-a împrumutat Dorin acum destulă vreme; 2) pentru că şi bunică-miu era fan Jerome K. Jerome şi ar fi aproape o încercare de a-mi cunoaşte rădăcinile pe ultima sută de metrii.

3. Şi în final să nu intrăm în panică şi să începem pragmatic: cartea asta – pentru că dacă o comand când aflu că mai am trei luni de trăit ar ajunge taman la timp. Apoi mă trezesc, tehnologia viitorului mă vindecă şi aflu că toată lumea a uitat de leapşa asta, şi mă gândesc la următoarea carte pe care vreau s-o citesc.

Leapşa merge la Alin (this is the real leapsa!), Dorin, Jen si Mihai. Si din lumea noua din blogrollul meu: Mali si/sau Liria. Să vă văd.

Hotel Chelsea

Zilele trecute, când încă mai citeam Kavalier&Clay, am ajuns să vorbesc cu Cristi despre America perioadei post-Beat, adică vremurile de după anii ’50, ce încă avea un Kerouac, un William S. Burroughs sau un Ginsberg, dar care îşi deschidea braţele si către noua generaţie de artişti – printre care i-am menţionat pe Bob Dylan şi Sex Pistols.

Atunci m-am gândit unde i-ai fi putut găsi pe toţi ăştia într-un singur loc, şi acum, după ce am stat două ore să caut locuri bântuite pe wikipedia, am găsit răspunsul sub forma fantomei lui Sid Vicious care cică bântuie Hotelul Chelsea, din Manhattan, New York. Sid Vicious a cântat la bass pentru Sex Pistols şi povestea oficială spune că şi-a înjunghiat iubita (Nancy Spungen) într-o cameră a Hotelului Chelsea, şi înţeleg că a murit de-o supradoză în acelaşi hotel. Toate bune şi frumoase, aşa aflu şi eu chestii pe care teoretic trebuia să le ştiu deja, şi mă uit multă vreme la sumedenia de nume albastre ale rezidenţilor Hotelului Chelsea. Scriitoriceşte avem aşa: Kerouac care şi-a scris On The Road acolo, Arthur C. Clarke cu 2001: A Space Odyssey (da, şi Kubrick a ajuns prin Hotel Chelsea), Mark Twain şi alţii. Muzicaliceşte, Dylan şi chitaristul de la Sex Pistols deja îndeplinesc condiţiile discuţiei; dar îi aruncăm acolo şi pe Hendrix şi Joplin, ca să fie meniul complet, sau Dee Dee Ramone şi Edith Piaf. Şi mulţi alţii.

Ca să închei, oftez şi vă dau link către un blog destul de mişto al hotelului, la care m-am abonat şi eu: Living With Legends. Şi am mai aflat despre cartea asta, scrisă de Ed Hamilton. To whom it may concern…

Later Edit: Multumesc Bogdan! Addendum: L-am omis Leonard Cohen, si el rezident al lacasului, cu piesa Chelsea Hotel pe care o puteti asculta aici.

Story Hour – Oakley Hall

Am gasit asta pe youtube si voiam s-o impartasesc tuturor fanilor Chabon si poate viitorilor fani Oakley Hall (scriitorul, nu formatia). Introducerea este facuta de Michael Chabon, un mic dialog din care aflam ca Hall i-a fost profesor in timp ce se lupta cu “Mysteries of Pittsburgh”. A fost prima chestie live pe care am vazut-o cu Chabon, si mi s-a parut oarecum diferit de cel pe care l-am cunoscut prin scriitura (cam grabit, cam agitat, prea emotionat, poate?). Oakley Hall, in schimb, este calm. Deja cand ajungi sa ai o formatie numita dupa tine, dupa ce ai scris pentru Black Mask Magazine si ai intrat in Cowboy Hall of Fame pentru romane ca “Warlock”, “Bad Lands” si seria Ambrose Bierce, deja o lecturare la Story Hour pentru Berkley University nu te mai afecteaza.

Uite aici clipul. Are o ora. Din nou fac embeduri kilometrice, asta este.