M-am hotărât deunăzi să-mi mai scanez din schiţe, ca să vedeţi ce se întâmplă când mă plictisesc şi am un pix la îndemână. All hell breaks loose!
Sunt în special mândru de căsuţe, pentru că de obicei nu mă pricep la manifestări arhitectonice, şi probabil că le voi colora cândva. Ca şi mâzgălituri funcţionează destul de bine. Sunt destul de vechi, cam de trei-patru luni, dar mi-au plăcut.
[Un articolaş mai vechi care n-a ajuns postat nicăieri, aşa că îl pun aici, pentru toţi care apreciază filmele SF de la mijlocul secolului trecut.]
The Fly (1958)
Transformarea lui Jeff Goldblum în muscă va rămâne pentru mine una dintre cele mai reuşite manifestări horror – însă varianta lui David Croneberg se îndepărtează de miezul science-fiction al poveştii originale, filmate în 1958, cu Al Hedison în rolul cercetătorului în cauză. Am încercat de trei ori să văd The Fly (1958), şi s-a dovedit genul de film pe care nu-l pot urmări dacă sunt întrerupt – însă odată dus până la capăt, l-am alăturat unor filme remarcabile ale perioadei precum Invasion of the Body Snatchers (1956) sau The Day the Earth Stood Still (1951). Experienţa unui SF în anii ’50 este fundamental diferită de anii ’80 – te trezeşti dezamăgit de o sumedenie de detalii, de nişte dialoguri care nu-şi au rostul, sau de personaje care acţionează aparent ilogic. Primul pas, în opinia mea, pentru a aprecia oricare dintre cele trei filme enumerate mai sus este de a înţelege că science fiction-ul din anii ’50 se concentra pe umanitate, ca ansamblu, şi mai puţin pe personaje, ca indivizi. Dar să ne întoarcem la The Fly.
Intr-o primă rundă de ştiri după multă-multă-multă vreme, am fost ieri la Salonul European de Bandă Desenată de la TNB. La atelier, cu ajutorul şi îndrumarea stimabililor Octav Ungureanu şi Valentin Cristescu, l-am desenat (printre altele) pe Spike:
Poate o să-l retuşez în Photoshop mai încolo. Deocamdată mi-am dat seama că-i al naibii de greu să desenezi Tom & Jerry (l-am făcut pe Jerry de 2 ori 
) dar că odată ce te prinzi devine foarte mişto.
În altă ordine de idei: Am adăugat butoane sub fiecare post cu share on Facebook, Twitter, etc. alături de e-mail şi print. Aşa că mă aştept să postez mai mult.
Stânga, dreapta, aprinde felinarul, d-abia dacă mai are gaz, închide felinarul, e ciudat de luminos coridorul ăsta şi sigur aud doar paşii mei acolo? Încă puţin, încă puţin, uite o uşă, dumnezeule ce zgomot face, zici că moare cineva de fiecare dată când… oh. Mmmm, cotlete! Nu cred că găsesc nimic aici, hai înapoi. Oh. Ok, fugim, fugim, nu contează pe unde, doar FUGIM!
Cam aşa mi-am petrecut sfârşitul acesta de săptămână. Jocul se numeşte Amnesia: The Dark Descent. Toate review-urile şi preview-urile pe care le-am citit îl laudă, şi pe bună dreptate. La început credeam că toată ideea cu “unde sunt, ce caut aici, hai să citim notiţele pe care mi le-am lăsat eu însumi” nu prea mai poate fi folosită decât într-o parodie. La fel şi castelul bântuit, monştrii şchiopătând şi pereţii acoperiţi de materie organică. Dar băieţii de la Frictional Games ştiu ce fac şi nu se tem de clişee. Atmosfera lovecraftiană este un mare plus, alături de plasarea acţiunii în secolul XIX, şi sunetele (Dumnezeule, sunetele!) care îţi rămân în minte şi după ce ai închis calculatorul, ai aprins lumina şi ai început să te uiţi la desene animate ca să te calmezi.
Lansat pe 8 Septembrie la doar 20$, are deja un walkthrough pe YouTube, câteva review-uri consistente şi mulţi fani care-l asociază cu Thief: The Dark Project sau chiar cu Alone in the Dark sau Bioshock. Uite un teaser pe care să-l priviţi cu lumina stinsă:
Ce îl face remarcabil este faptul că nu ai nici o armă. Şi de multe ori mi-am dorit să pot lua o lopată (găseşti destule lopeţi) şi să-i dau monstrului în cap. Dar m-am resemnat, am fugit şi am reuşit să mă ascund, tot timpul gândindu-mă ce aş face în situaţia protagonistului. Nu am ajuns la o concluzie clară, dar jocul mă face să mă simt ca un fricos, ceea ce este exact ceea ce îmi doream de la un survival horror. (A se citi: Nu pot să joc mai mult de o oră, prea multă tensiune şi, n-aveţi idee cât de mult urăsc să fiu prins într-o închisoare labirintică). Povestea o descoperi din fragmente de jurnal, amintindu-mi de Undying, şi din fărâme de amintiri pe care le auzi pe măsură ce avansezi. Mai mult, pentru că zgomotele de pe coridoare nu-s suficiente, trebuie să înduri respiraţia greoaie şi icnetele înspăimântate ale bietului protagonist. În maniera Lovecraft, te regăseşti la graniţa dintre raţiune şi nebunie, tot trecând dintr-o parte într-alta, şi sperând să mai supravieţuieşti un minut.
Acum vreau să joc Penumbra. Sau Call of Cthulhu: Dark Corners of the Earth… Oh, boy.
Nu am mai ascultat demult o melodie care să spună o poveste, într-un stil baladesc, care să-mi spună mai mult decât “I love you, I need you, call me!”. Sigur, avem barzii – sau pseudo-barzii – din rock-ul medieval, dar aveam impresia că lumea poate mai mult. Şi iată dovada: steampunkerii numiţi The Clockwork Quartet îmi dau povestea unui ceasornicar:
The Watchmaker’s Apprentice – The Clockwork Quartet
În caz că YouTube-ul se hotărăşte să spună nu embed-ului, îl găsiţi aici.Versurile le-am urmărit pe lyrics.wikia, pentru că genul acesta de poveste merită şi citită.
Indivizii mai au un singur cântec, din ce am citit pe site, disponibil online – cu titlul The Doctor’s Wife. Şi dacă ne uităm pe site-ul lor la personaje, vedem că s-ar intenţiona câte un cântec pentru fiecare. Destul de mişto, sper să nu se oprească aici, taman când i-am descoperit. Clockwork for the win!
Vineri 13. Mă uitam la tema schimbată şi mă întrebam cine a intrat în blogul meu şi mi l-a făcut praf, şi de ce ar face cineva chestia asta cu un blog pe care n-am mai scris demult, apoi m-am întrebat dacă eu am schimbat tema şi nu-mi aduc aminte. Apoi mi-am dat seama: THEY did it! M-am simţit ca Diskworld Noir când cineva întreabă “They? Who are they?” şi altcineva răspunde “Nobody knows who THEY are! Only THEY know who THEY are… maybe.” (pentru cei interesaţi, secvenţa de aici)
M-am uitat printre temele disponibile pe WordPress şi am remarcat că au şters tocmai tema pe care o foloseam eu. O înlocuiseră automat cu una numită “Coraline”. Am zis că nu se poate, aşa că am introdus tema asta. Din păcate trebuie să-i schimb headerul, aşa că până mă hotărăsc va rămâne drumul acesta liniştitor, default, al WordPress-ului.
Frumos. Cu “…look out there, Bobby Darrin, better not sing the same song I do!”
Sesiunea a născut asta: Guardian of the Golden Sands. Photoshop strikes again!
Din cauza insectei de mai sus am întârziat la întâlnirea prestabilită pentru a ocupa locuri la examen, şi mi-am petrecut jumătate din ziua de ieri uitându-mă pe diverse tutoriale şi speed painting-uri pe Youtube. Dintre lucrurile pe care m-am hotărât să le împărtăşesc, uite ceva despre fotografie şi compoziţie, şi tare aş vrea să mai găsesc chestii asemănătoare.
Also, m-am pomenit stând cu orele privind speed painting-ul maestrului de mai jos. De la el am învăţat să fac background-ul. Take a look:
Pentru că a venit sesiunea şi nu am avut chef să învăţ. Se pare că numai în condiţii de stres mă pot strădui să fac ceva artistic.
Am adăugat două desene noi.
Smokin’ Robot - l-am terminat azi, de fapt, ţigara a venit ca o idee salvatoare şi deja a primit un “It’s so cuuuute…”, pentru că nu pot să nu mă laud. M-am jucat cu metalul, şi am învăţat să fac fum, de care sunt destul de mândru.
Sybil – nu-i cea mai reuşită chestie, dar aici am învăţat să fac efectul de hârtie, şi cred că mi-a ieşit chestia cu 1 şi 0. Textul este luat de pe wikipedia, de un grec care a descris prima dată sibilele.
Cheerio!
Şi uite o nouă apariţie în topul SF-urilor mele favorite.
Are de toate – de la o navă spaţială îmblănită la păpuşi ucigaşe, un înger orb şi narghilele – şi este incredibil de franţuzesc. Este exact genul de film atât de prost încât este bun, ajunge la acelaşi nivel în SF la care a ajuns Braindead pentru filmele cu zombi. Jane Fonda este perfectă pentru ceea ce a făcut aici – îmi place la nebunie când este scârbită, sau când încearcă să regleze stabilizatoarele – şi conotaţiile sexuale sunt atât de evidente încât filmul trece din jenant în artistic. Genial! It’s not just a bad movie – it’s a GOOD bad movie!
Trailerul vorbeşte de la sine, iar în caz că nu, uite câteva citate – iar eu o să-l văd pentru a doua oară.
Barbarella: That’s screaming! A good many dramatic situations begin with screaming. (probabil cel mai mişto citat din tot filmul)
Şi uite şi cea mai şocantă replică, după părerea mea:
Mark Hand: Well, you could let me… make love to you.
Barbarella: “Make love”, did you say?
Mark Hand: Yes!
Barbarella: What do you mean? You don’t even know my psychocardiogram!
Şi unul dintre cele mai patriotice saluturi gândite vreodată.
President: Love.
Barbarella: Love.
Jane Fonda a renunţat la roluri în Rosemary’s Baby (Mia Farrow a făcut o treabă mai bună, oricum) şi Bonnie & Clyde ca să rămână în Franţa să joace în Barbarella. Chiar dacă acum regretă amarnic, acest membru al comunităţii ştiinţifico-fantastice îi este profund recunoscător.
